Copii – cum îl înveţi să spună adevărul?

Minte, mă minte, spune numai poveşti! Aţi gândit vreodată astfel în legătură cu copilul dumneavoastră? Atunci o parte din acest comportament este cauzat chiar de comportamentul părinţilor. Minciuna înseamnă o aglomerare de evenimente, iar baza se pune în primii ani ai copilăriei.

Iată o discuţie relaxată între doi părinţi: ’’Am auzit că ăia mici care mint sunt mai deştepţi!’’. Replica nu a ezitat să apară: ’’Eu aş prefera să îmi spună adevărul decât să fie foarte deştept’’, spunea celălalt părinte. Cum adevărul are mai multe feţe, să începem cu începutul şi cu o scurtă poveste despre primii paşi ai celor mici prin viaţă.

Spuneţi poveşti delimitând adevărul

Recomandări

Copiii au nevoie de mai multă dragoste atunci când par să nu o merite

De ce este inutil să ţipi la copilul tău

Când le spuneţi poveşti seara, inventaţi cât puteţi, dar inventaţi atât de aberant încât şi mintea unui copil mic să înţeleagă că nu poate fi nimic adevărat. Spre exemplu, ’’am vorbit cu o portocală cu două picioare lungi care a luat-o la fugă când a auzit că vreau să o duc în parc’’. După 3-4 ani puteţi chiar să înventaţi împreună şi să faceţi diferenţa între real şi imaginar. Iar de la 6-7 ani, copiii deja fac diferenţe clare între ce este omeneşte posibil şi ceea ce nu poate fi adevărat. În această perioadă în care se delimitează imaginarul de realitate, părinţii pot face câteva greşeli mari care au drept consecinţă minciunile celor mici.

Fără pedepse după accidente

În primul rând, pedepsele exagerate şi pentru lucruri minore conduc invariabil la minciuni. Una dintre cel mai mari greşeli este să îi pedepsiţi după ce s-a întâmplat un accident casnic spre exemplu. Odată pedepsit, copilul va învăţa că trebuie să spună minciuni pentru că adevărul îi va aduce consecinţe negative suplimentare.

Nu îi certaţi pentru note

Iar când începe şcoala, cearta pentru note proaste este de asemenea catastrofală. Cel mic percepe de fapt că îl certaţi pentru că v-a comunicat o notă proastă. Aşadar acţiunea de comunicare e percepută drept cauza bătăilor de cap şi nu nota proastă, care poate fi îndreptată prin mai multă muncă de ambele părţi.

Aceasta este lecţia pe care orice părinte trebuie să o înveţe perfect. Când copilul creşte, învăţaţi-l care e consecinţa minciunilor. Spre exemplu, dacă a furat bani, bomboane sau orice altceva din casă şi minte ulterior, arătaţi-i ce înseamnă furtul în bani şi cât de greu se câştigă. Spre exemplu, mi-ai furat 100 de lei din portofel şi nu recunoşti. Hai să vezi cum se câştigă! Puteţi să îl puneţi să facă ordine peste tot prin casă, să spele pe jos şi orice altă muncă fizică grea.

Exagerările înseamnă excludere

Mai trece timpul şi încep exagerările în faţa prietenilor sau în faţa colegilor. Cei mai mulţi dintre copii cred că în felul acesta pot să controleze mediul şi să îşi supună aşa zişii adversari. Dacă îl auziţi că exagerează grav, nu îi spuneţi nici mincinos şi nici nu îl certaţi în faţa copiilor de acceaşi vârstă. Abordarea corectă este să îi povestiţi că exagerările verbalizate nu fac decât să îl excludă din grup. Că acei copii care mint non-stop sunt, până la urmă, marginalizaţi de ceilalţi. Şi poate să îi faceţi o poveste, posibil din copilăria dumneavoastră, despre astfel de personaje.  

Şi părintele greşeşte

Pe tot parcursul copilăriei, când interacţionaţi, spuneţi adevărul. ’’Am greşit’’, ’’am uitat’’, ’’scuză-mă’’ sunt cuvinte care trebuie să vină şi din partea părinţilor şi să fie adresate celor mici. Şi dumneavoastră greşiţi, asemenea oricărui om şi copilul trebuie să perceapă acest lucru, pentru că astfel deveniţi un partener pentru cel mic, pe care ulterior e greu să îl mintă.

Autor: Ioana Georgescu