Fricile arhaice ale copiilor: ce sunt şi cum îi putem ajuta pe cei mici să scape de ele

De la teama de a sta în întuneric, frica de monştri, de singurătate sau teama de abandon, cei mici se confruntă în copilărie cu o mulţime de frici, unele dintre ele nejustificate. Acestea sunt numite de specialişti frici arhaice, tocmai pentru că generaţii întregi s-au confruntat cu ele. Şi tu. Şi eu.

Să ridice mâna cui nu i-a fost frică de întuneric sau să stea singur în copilărie.

Mie mi-a fost şi ştiu câte nopţi albe am avut când ai mei lucrau amândoi schimbul 3, în tură de noapte. Aprindeam toate luminile in casă, mă duceam pe canapeaua din sufragerie de unde puteam vedea holul lung, intrările în dormitoare, baie , dar şi uşa de la intrare. Şi verificam din când în când cu privirea dacă nu cumva sunt umbre. Fricile astea au trecut, odată ce am crescut.

Recomandări

Ce vă recomandă medicii dacă aveţi frică de dentist

Mihaela Bilic: „Cum am ajuns să ne fie frică de mâncare?”

Am observat şi la băieţii mei teama de întuneric, dar şi de muşte. Mihai, de exemplu, era paralizat la vederea acestor zburătoare. O frică inexplicabilă, aş zice. Şi pentru că – ştiu din propria copilărie – nu e de glumit cu astfel de lucruri, am întrebat un psiholog clinician specialist ce sunt aceste frici şi cum îi putem ajuta pe cei mici să scape de ele.

Frica, o parte normală a dezvoltării emoţionale a copilului

“Frica de întuneric, de singurătate, de animale mari, de monştri, de străini, de vederi şi situaţii noi şi neobişnuite, de tunet, să stea singuri, să nu se piardă,  de vânt nu sunt fobii atât timp cât nu sunt bazate pe regresie sau conflict ori deplasare. Ele par să exprime, mai degrabă, slăbiciunea Eului imatur şi dezorientarea sa panicată, atunci când este pus în faţa unor impresii necunoscute pe care nu le poate stăpâni şi asimila”, mi-a spus Adriana Costache.

Am înţeles în urma discuţiei că frica este o parte normală a dezvoltării emoţionale a copilului, că aceasta, alături de îngrijorare pot apărea în perioade de schimbări în viaţă copilului (la mutarea într-o altă locuinţa, la o şcoală nouă, la începerea unei noi activităţi). Poate apărea deoarece copilul nu înţelege ce i se întâmplă sau ce li se întâmplă celor din jur.

“Unele comportamente problematice ale copilului (ceartă cu fraţii sau prietenii, probleme cu somnul, plâns, opoziţii faţă de cerinţele părinţilor etc.), a căror cauza nu reuşim să o depistăm uneori, pot semnala existenţa fricii”, mi-a mai spus psihologul clinician specialist.

Şi am înţeles că este foarte  important pentru părinţi să fie atenţi la comportamentele copilului pentru a citi semnele stărilor de frică pe care le trăieşte. Agresivitatea, evitarea sau lipsa de acţiune – cele mai frecvente reacţii în situaţii noi – sunt rezultatul emoţiilor de frică.

Cum ne raportăm la fricile copilului

Iată cum ne sfătuieşte psihologul să ne raportăm la fricile copilului:

1. Sub nicio formă nu luaţi în râs fricile şi îngrijorările copilului chiar şi atunci când par iraţionale şi copilăreşti, ele sunt reale şi foarte serioase pentru copil.

2. Ascultaţi ce vă spune copilul despre fricile lui şi arătaţi-i că sunteţi alături de el, dispus să-l ajutaţi.

3. Daţi timp copilului să îşi depăşească fricile, nu o va putea face peste noapte în câteva zile şi brusc.

4. Vorbiţi des cu copilul despre fricile lui, în felul acesta i se vor părea mai puţin copleşitoare.

5. Evitaţi să spuneţi copilului că nu are de ce să se teamă, acest lucru îi transmite de fapt că nu înţelegeţi ce simte sau nu va pasă că simte astfel.

6. Povestiţi copilului despre fricile pe care le-aţi avut voi în copilărie şi cum le-aţi depăşit;

7. Ajutaţi copilul să se gândească la ceea ce îl ajută să reducă frica. Dacă, de exemplu, îi este frică de întuneric, discutaţi despre modul cum se poate simţi mai în siguranţă. Nu există măsuri de prevenire eficace, în privinţa coşmarurilor şi a terorii nocturne însă anumite “strategii magice” s-au dovedit foarte eficiente: leul sau ursul mare din plus care păzeşte uşa pentru a-i împiedica pe cei răi să între, rugăciunea de seară, care protejează – fiecare poate găsi o metodă potrivită. Cât despre veioză, ea este duşmanul cel mai rău al coşmarurilor.

8. Pentru că exprimarea verbală a fricii este dificilă mai ales la copiii mici, oferiţi-i prilejul să vorbească despre frică prin joc – de exemplu ne jucăm de-a doctorul şi asta ne ajută să depăşim frică de a merge la doctor, desenăm împreună monştri de care ne temem apoi rupem hârtia în multe bucăţele şi o aruncăm/o distrugem.

9. Minimalizaţi posibilele surse de frică la care este expus copilul – în special imagini şi informaţii înfricoşătoare de la televizor/tabletă/telefon şi implicate copilul în jocuri de grup cu covârstnici, sport, activităţi distractive în aer liber.

10. Pregătiţi copilul înainte de situaţiile care vă aşteptaţi să le provoace frică (de exemplu schimbarea grădiniţei/şcolii). Spuneţi-le ce se va întâmpla acolo, cine va mai fi prezent, la cine poate apela dacă i se face frică şi ce lucruri minunate/noi la cunoaşte acolo.

11. Expuneti copilul treptat la situaţii asemănătoare, dar mai puţin înfricoşătoare celor care le provoacă frică – de exemplu, dacă îi este frică de câini, începeţi prin a-i arată imagini cu câini, a vă juca cu căţei de pluş, a vedea căţei la magazinele de animale de companie, a le spune că un câine muşcă doar pentru că se simte atacat, cu excepţia celor bolnavi.

12. Lăudaţi orice efort al copilului de a-şi confrunta fricile şi curajul lui pentru implicare.

13. Fiţi atenţi la modul cum transmiteţi copilului propriile voastre frici şi îngrijorări. Anxietatea se învaţă de obicei în familie – majoritatea copiilor cu o problemă de anxietate au cel puţin un părinte cu o problemă de anxietate; copiii nu învaţă din ceea ce le spunem, ci din ceea ce văd la părinţi.

“Este foarte important să conştientizăm că emoţiile noastre şi ale copiilor ne pot fi prieteni de nădejde dacă ştim cum să le abordăm. Ele fac parte din viaţa noastră, sunt fireşti, ne fac umani, ne ajută să înţelegem mai bine ce aşteptăm, ce gândim, ce credem, ce valori avem. Răbdarea de a ne înţelege şi accepta propriile emoţii este un proces care durează toată viaţa. A porni în acest proces de pe baze sigure sau nu, depinde de părinţi şi de implicarea lor în dezvoltarea emoţională a copiilor, încă de la cea mai mică vârstă. Încrederea şi acceptarea propriei persoane sunt arme care vor ajuta o persoană în absolut orice situaţie întâlnită în viaţă”, a concluzionat psihologul clinician specialist Adriana Costache.