Jurnalul unei învăţătoare dezamăgite de noua generaţie de elevi

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Întotdeauna mi-am dorit să fac performanţă cu elevii mei. Lucrez în învăţământ de peste 40 de ani şi mi-am respectat meseria şi copiii mai mult decât orice pe lume. Însă sunt ani buni de când calitatea umană a copiilor aduşi la şcoală a scăzut dramatic.

Nu mai există bun-simţ, respect, decenţă, bună-cuviinţă.

Recomandări

Jurnalul unei femei care muncea până la epuizare şi nu simţea nicio bucurie

Jurnalul unei minore violate: de ce femeile trebuie să se facă auzite şi cum putem ajuta…

Pentru că acasă părinţii nu au timp să se mai ocupe de copii sau pentru că îi lasă mult mai liberi decât este necesar dezvoltării acestora, s-a ajuns în situaţia în care educaţia şcolară poate fi făcută cu foarte mare greutate.

Din păcate, părinţii nu înţeleg că şcoala are datoria morală şi profesională de a le oferi copiilor cultură. Educaţia însă se face încă din primii ani de viaţă ai copilului. Atunci învaţă acesta să spună mulţumesc, atunci învaţă regulile de bună purtare, respectul faţă de o persoană, un animal sau un obiect. Din păcate, copiii din ziua de azi nu mai învaţă aceste lucruri.

Părinţii nu mai cred în adevăratele valori ale educaţiei şcolare, care constau în dezvoltarea memoriei, a imaginaţiei prin predarea unor materii ce ar trebui să constituie baza de informaţii de care are nevoie copilul pentru a se putea dezvolta ulterior. Am auzit în presă, de nenumărate ori, că nu mai avem nevoie de memorare. Îmi vin să plâng şi să râd în acelaşi timp, pentru că este o idee stupidă. La vârste mici se formează memoria, care este ca un muşchi ce trebuie în permanenţă dezvoltat. Cum poate ajunge cineva mai târziu chirurg, avocat, magistrat, profesor, inginer, dacă nu are această capacitate bine dezvoltată? Dacă nu este ajutat de mic să înveţe? Un profesionist adevărat trebuie să îşi cunoască foarte bine meseria. Iar noi, la clasele primare, începem să dezvoltăm această funcţie atât de importantă.

Apoi vorbim din nou despre bun-simţ. Sunt părinţi care îşi aduc copiii la şcoală, fără ca aceştia să fie obişnuiţi să stea într-un loc, să asculte, să respecte un cadru didactic sau pe colegii lui. În mare pare, aceştia se foiesc în permanenţă în bănci, vorbesc neîntrebaţi, nu au răbdare, nu sunt atenţi, nu sunt interesaţi de nimic. Şi în aceste condiţii, totuşi, părinţii îşi doresc ca eu să le educ copilul. Dar ce om poate avea acea răbdare infinită de a vorbi cu 30 de copii rugându-i în permanenţă să stea în bănci, să asculte, să aibă răbdare? O fac cu drag, însă sunt copii mult prea sălbatici pentru a mai putea fi educaţi cu adevărat.

Mai vorbim şi despre note. Toţi părinţii îşi doresc să creadă că copilul lor este un geniu la toate materiile şi nu acceptă note slabe. Dacă copilul nu învaţă, pentru că nu este ajutat să înveţe şi acasă, eu trebuie să le pun note maxime. Dacă le atrag atenţia părinţilor că şi ei fac parte din programul educaţional al copilului, mulţi se supără pe mine. Au senzaţia că eu trebuie să predau materia de aşa natură încât ei să înveţe totul în clasă. Ceea ce este imposibil!

Cândva, aveam caiete de teme şi maculatoare pentru clasă. Pentru că procesul de învăţare presupune repetiţie. Copilul trebuie să repete şi acasă ceea ce am predat în clasă, pentru a putea memora informaţia. Din nou, sunt părinţi care spun că este prea multă materie, că nu este adecvată timpurilor pe care le trăim, că ar trebui să ne schimbăm modelele de pedagogie, că totul este învechit. Uită cu toţii faptul că au fost vremuri în care, cu acest model de învăţământ, cream adevăraţi profesionişti în domenii diverse.

Un copil care este ajutat de mic să înveţe şi să memoreze va putea ulterior să îşi aleagă ce meserie doreşte şi o va putea învăţa lejer. Dacă îi lăsăm prea liberi, prea independenţi, dacă nu le punem note, chipurile, pentru a nu face diferenţe, greşim grav. Viaţa adultă arată cât de diferiţi suntem şi atunci suferim îngrozitor pentru că nu mai avem părinţi care să ne apere şi care să ne poată obliga şefii să ne angajeze sau să ne dea salarii mari, dacă nu ştim să facem mare lucru.

Aceasta este cea mai mare greşeală a părinţilor din ziua de azi. Amână la nesfârşit ceea ce ulterior se va întâmpla, adică selecţia naturală. Nu vor să accepte că un elev este mai slab dotat de la natură şi nu va putea urma o facultate. Dar va putea fi un excelent bucătar sau mecanic. Distrugerea sistemului de şcoli profesionale, a liceului făcut la seral, a dus la ideea că toţi putem face o facultate. Ceea ce, profesional vorbind, este fals. Dar, slavă Domnului, au apărut facultăţile private şi s-a rezolvat şi această problemă! Dacă trec de examenul de Bacalaureat…

Examenul de la sfârşitul clasei a VIII-a şi Bacalaureatul sunt coşmarurile părinţilor, care văd în sfârşit valoarea pe care au putut-o căpăta copiii lor. Şi dacă copiii nu trec aceste examene, este vina profesorilor, a sistemului… a planetelor.

Greşelile pe care le fac părinţii încep încă din primii ani de viaţă, când nu stau îndeajuns de mult cu copiii, când le dau pe mână de la vârste fragede gadgeturi. Acestea îi fac pe copii să nu aibă răbdare, să nu poată sta locului, să îşi dorească în permanenţă ceva nou. Şi atunci când dau de un joc în care nu pot merge mai departe, îşi iau altul. Astfel se creează o lume virtuală, cu alte repere decât lumea normală. Iar în acest timp, nu sunt învăţaţi cu un program de masă, un program de somn, un program de joacă şi de activităţi. Nu sunt învăţaţi să respecte autoritatea unui adult sau drepturile celorlalţi copii. Păcat că nu îşi dau seama că fac aceste greşeli şi cât îl vor costa pe săracul copil mai târziu, când se va lovi de lumea reală.

Dacă vă doriţi un copil care să aibă succes în viaţă, învăţaţi-l de mic respectul, bunul-simţ, răbdarea. Oferiţi-i o recompensă doar dacă merită şi doar dacă ştie să ofere la rândul lui. Mereu mi-am dorit să se introducă un cod al bunelor maniere, încă de la creşă, grădiniţă şi şcoala primară. Sunt sigură că i-ar ajuta pe copii foarte mult, dar în egală măsură şi pe adulţii care nu mai ştiu să fie cu adevărat părinţi.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea