Sfaturi pentru cuplurile care adoptă un copil

Din perspectivă psihologică, procesul adopţiei capătă câteva nuanţe extrem de importante, care este bine să fie discutate făţiş, fără ocolişuri, tocmai pentru a asigura cele mai bune premise copilului adoptat, dar şi familiei sau persoanei care adoptă.

Sunt câteva elemente importante ce trebuie puse în discuţie atunci când vorbim de adopţie. Iată care sunt acestea!

Trauma viitorilor părinţi adoptivi

Din păcate, decizia de a adopta un copil poate avea la bază o traumă, cum ar putea fi: infertilitatea, imposibilitatea de a duce o sarcină la final, sarcini extrauterine, avorturi spontane, decesul propriului copil, frica de singurătate, dorinţa de a avea un copil chiar şi în lipsa unui partener, frica de bătrâneţe etc. În cazul în care o persoană sau o familie se decide să facă acest pas, trebuie mai întâi să rezolve trauma, pentru a nu o repercuta asupra copilului.

Recomandări

Jurnalul unei învăţătoare dezamăgite de noua generaţie de elevi

Jurnalul unei minore violate: de ce femeile trebuie să se facă auzite şi cum putem ajuta…

Povestea adopţiei

În funcţie de vârsta copilului adoptat, se poate construi o poveste care să ajute la procesul de integrare a copilului, dar şi la travaliul sufletesc la care sunt supuşi părinţii. Pentru că, se ştie din practică, tendinţa părinţilor este să devină exagerat de atenţi, dar şi de înţelegători în relaţia cu copilul adoptat. Aceste exagerări au la bază frica părinţilor de a nu fi respinşi de copil. Însă, odată ce copilul creşte, părinţii îşi pot da seama că i-au lăsat acestuia exagerat de multă libertate, ceea ce îl poate duce lesne în sindromul copilului dictator. În acest sens, este de preferat ca părinţii adoptivi să apeleze la un psiholog pentru a construi o poveste coerentă pentru copil, dar şi pentru a putea fi supravegheaţi şi îndrumaţi, cel puţin în primele luni, dacă nu şi mai mult, asupra modelului de creştere aplicat copilului.

Aflarea veştii că este adoptat

De cele mai multe ori, copilul află că este adoptat şi foarte mulţi dintre părinţi nu ştiu cum să se comporte în acele momente. Din nou, indicaţia este să apeleze la un specialist, pentru a se concepe un plan personalizat de rezolvare a situaţiei. Astfel, în funcţie de vârsta copilului, de temperamentul şi caracterul lui, dar luând în calcul şi nivelul de cultură şi de educaţie al părinţilor, se poate concepe un plan prin care să se remedieze conflictul în cel mai scurt timp, cu cele mai bune planuri de viitor.

Dacă vrea să îşi caute adevăraţii părinţi?

Aceeaşi indicaţie. Apelaţi la ajutor specializat! În funcţie de vârstă, nivelul de educaţie, modelul de comunicare din cadrul familiei, calitatea şi cantitatea sentimentelor împărtăşite, se poate găsi o soluţie personalizată.

Greşeli pe care le pot face părinţii care adoptă

Nu îşi rezolvă traumele avute anterior adopţiei. Iar acestea le pot condiţiona un comportament extrem de îngăduitor faţă de copilul adoptat. De asemenea, îi pot face să fie exagerat de atenţi cu copilul, cu starea lui de sănătate, cu modul în care se joacă sau interacţionează cu mediul, ceea ce îi perturbă acestuia dezvoltarea abilităţilor sau a modului de relaţionare.
Nu îşi rezolvă problemele din cuplu înaintea adopţiei. Dacă sunt probleme de comunicare în cuplu, dacă există neînţelegeri, certuri, consum exagerat de alcool sau droguri, dacă există relaţii extraconjugale sau implicarea exagerată a unui membru al familiei de origine, acestea este bine să fie rezolvate înainte de adopţie.
Consideră copilul un ajutor pentru a-şi schimba partenerul, în sensul în care pot fi mame ce cred că, odată cu apariţia copilului, partenerul se va maturiza, va deveni mai atent la nevoile ei sau certurile şi neînţelegerile se vor disipa în prezenţa copilului.
Transformă copilul în singurul şi principalul scop al propriei vieţi. Acest aspect poate duce la divorţ, deoarece partenerul se va simţi neglijat, cum, de altfel, poate transforma copilul într-un mic dictator, tocmai pentru faptul că I se permite orice, oricând.

Cum ştim că suferă copilul sau dacă greşim cu ceva în educaţia lui

Sunt anumite semne ce trebuie să dea oricărei familii de gândit, cum ar fi:

• Copilul este retras, nu doreşte să se joace cu ceilalţi copii
• Plânge cu uşurinţă, uneori fără motiv
• Copilul se leagănă sau are anumite ticuri motorii sau verbale
• Copilul are o stare de nelinişte şi de teamă permanentă că i se poate întâmpla lui sau celor dragi ceva grav
• Copilul se teme de orice îl înconjoară, îi este frică să interacţioneze cu alţi copii, animale, lucruri
• Copilul are crize de nervi exagerate, în care poate răni alte persoane, animale sau strică bunuri
• Copilul se mişcă în permanenţă, nu păstrează contactul vizual sau nu se poate concentra decât foarte puţin timp pe o activitate
• Lipsa poftei de mâncare sau poftă de mâncare exagerată
• Dorinţa de a sta foarte mult la televizor, pe telefon sau jocuri
• Copilul jigneşte, muşcă, loveşte alte persoane sau animale, fără motiv
• Copilul este agitat în timpul somnului, are coşmaruri sau face pipi în pat (enurezis)
• Copilul se plânge de dureri care vin şi pleacă sau se tot mută prin corp, pentru care nu există un diagnostic medical

Ce pot face părinţii în această situaţie

Părinţii ar trebui să apeleze la ajutor specializat, la un psiholog sau medic de familie, pentru a putea vedea dacă vorbim de un diagnostic sau este vorba doar de un alint exagerat. În funcţie de ceea ce descoperim în urma evaluării, se concepe un plan individualizat, ce ţine cont de vârsta, temperamentul şi educaţia copilului, dar şi de caracteristicile părinţilor. Astfel se poate remedia situaţia în cel mai scurt timp.

Autor: Psiholog Constantin Cornea