Viata prin ochii copilului tau…

Foto: Shutterstock

…curs introductiv pentru parinti

M-am nascut fara sa vreau, fara sa ma fi intrebat nimeni nimic, fara macar sa-mi pot alege parintii.

Recomandări

(P) Locul ideal pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor: Stejarii Club Rezidențial și Stejarii Collection

Situația alarmantă a cazurilor de pneumonie la copii, în România. Măsurile de precauție recomandate de medici

M-am nascut nechemat sau cel putin de asta m-am prins in momentul in care au in­ce­put interdictiile de toate fe­lu­rile, justificate sau mai putin justificate, toate ascunse sub ambalajul dragostei, grijii si responsabilitatii parintesti.

Cu cat mama-mi interzicea mai multe lucruri, cu atat mai pu­ternic se consolida imaginea ei de mama model si implicit sti­ma de sine. Mi-amintesc do­rin­ta mea acerba de a ma ba­laci intr-o balta de apa stran­sa pe aleea parcului dupa o ploaie calda de vara.

Dorinta neimplinita care-mi lasa si acum gura plina de apa. Si-apoi pof­ta nebuna de a gusta iarba, de a testa gustul acelui verde crud. Mama like always: prezenta cu interdictia-n dinti. Sau nevoia de a rezolva problema cu gra­sunul infantil ce-mi luase lo­pe­tica si-mi zambise superior, nevoie retezata de la rada­ci­na de aceeasi mama respon­sa­bi­la si atenta la nevoile copilu­lui ei.

Altfel, singura mama pe ca­re o am. Si asa, cu cat tre­cea timpul, cu atat se inmulteau „Nu”-urile, iar mama simtea mai acut nevoia de extra­po­la­re a vigilentei, de umflare a precautiei si de ascutire a atentiei. Caci, stiti cum e cresc copiii, cresc si grijile!

Interdictii, dar cu masura…

Ma uit in urma, la anii ce au trecut si ma incearca un sen­timent de frustrare si ingra­di­re, complet nejustificat si clar, in neconcordanta cu intentiile bune ale mamei. Nu stiu de un­de le-a venit adultilor ideea nebuneasca de a crede ca, pen­tru a ajuta pe cineva sa faca un lucru mai bine, trebuie mai intai sa-l facem sa se simta prost.

Ca, pentru a proteja pe cineva, trebuie obligatoriu sa-l controlam si sa-l ma­ni­pu­lam, sa-l bombardam cu sfa­turi si cu teorii, sa-i inchistam dezinvoltura si sa-i cenzuram nevoile cele mai elementare: nevoia de cunoastere, nevoia de afectiune, nevoia de des­carcare si chiar nevoia de plans. Nu-mi amintesc ca mama sa-mi fi inteles vreodata lacrimile, pur si simplu sa-mi fie alaturi atunci cand plang.

Ori m-a certat spu­nandu-mi ca un baietel nu plange niciodata ori mi-a dis­tras atentia, ori m-a mituit cu „ceva bun” si-n cel mai fericit caz m-a luat in brate spu­nandu-mi mecanic si artificial „Gata, gata!” insotit intot­dea­una de nenorocitul „Nu mai plange!” Niciodata nu am inteles de ce n-am fost lasat sa plang, sa-mi vars amarul, sa ma eliberez?

Cum a-nteles mama protectia si dragostea si responsabilitatea? Aveam nevoie sa fiu lasat sa deslu­sesc cu esecul si competitia, uneori cu durerea sau cu su­ferinta, sa invat, sa accept si sa inteleg o dezamagire. N-am inteles niciodata de ce sunt prea mare sa fac unele lucruri si prea mic pentru a putea face altele.

„Ma asculti sau…”

Port in memorie o colectie im­­presionanta de pedepse ce mi s-au atribuit de-a lungul tim­pului si inca mai primesc! Pe­depse care nu m-au facut de­cat sa platesc emotional un pret, mai mult demonstrativ si nicidecum sa invat ceva din ele.

Pedeapsa este impunerea vointei adultului asupra co­pilului. Copiii pedepsiti invata decat sa refuze, sa se revolte, sa se razbune, iar daca se su­pun, o fac de frica. Si cam atat! N-am inteles niciodata scopul pedepsei.

A nu folosi pedeap­sa nu inseamna automat a fi permisiv, ci a te concentra pe solutii, in loc sa te impui. Azi, mi-am pierdut jacheta si stiu exact cum or sa se desfa­soa­re evenimentele: urmeaza o pre­legere din partea parintilor, care-mi vor reprosa ca nu sunt responsabil, asezonata cu amenintarea ca n-o sa mai pup alta etc., apoi vom merge la cumparaturi, avertizandu-ma ca asta-i ultima pe care o voi mai primi. Ca si cum asa ceva ar fi posibil! Noroc c-am invatat sa nu-i aud. Si sa nu-i cred!

Patron de scoala pentru parinti!

Am inceput sa obosesc devre­me. Mereu mi s-a cerut mai mult, mereu mi s-a cerut mai repede, mereu colegul sau ve­cinul sau fratele aveau ceva in plus. Ai mei parinti m-au vrut mereu mai mare pana intr-o zi cand brusc o sa-i cutre­mu­re nostalgia bebelului ce-am fost si implicit nostalgia ti­ne­re­tii lor trecute.

Relatia pa­rin­te-copil este speciala, cea mai frumoasa si cea mai grea re­latie de dragoste care poate exista intre oameni. Depinde doar de adulti ca ea sa fie perfecta si sa ne aduca mul­tu­mire atat noua copiilor, cat si parintilor!

Si brusc am avut o revelatie: stiu ce o sa ma fac cand o sa fiu mare! Pai, daca vrei sa ai o diploma impor­tan­ta, trebuie sa faci ani intregi de cursuri.

Daca vrei sa fii so­fer, trebuie sa faci scoala si sa dai examen scris si proba prac­tica. Daca vrei un job intr-o firma cu renume trebuie sa mergi la zeci de interviuri. Da­ca vrei sa ai un copil trebuie doar sa faci sex neprotejat.

Nimeni nu iti zice cand esti destul de normal sau de pre­gatit incat sa poti avea copil. Nu trebuie sa inveti nimic pen­tru asta, sa meriti sau sa fi exa­minat. Propun sa se inven­te­ze scoala de parinti.

Sa fie ne­voie sa inveti timp de 2-3 ani tot ce presupune acest statut si sa ai nevoie de o diploma care sa ateste ca esti apt pen­tru a fi parinte de copil. So, oameni buni, cand ma fac mare, imi cumpar o insula si dezvolt o societate care va avea o astfel de scoala. Inscri­e­rile incep chiar de acum!

„Copiii vostri nu sunt copiii vostri.
Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea insasi indragostita.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Si desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.
Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,
Fiindca ei au gandurile lor.
Le puteti gazdui trupul, dar nu si sufletul,
Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine,
pe care voi nu o puteti vizita nici macar in vis.
Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati
sa-i faceti asemenea voua,
Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri…”
Kahlil Gibran

Sfatul psihoterapeutului

A deveni parinte este un proces cu infinite posibilitati si fatete, nuante si combinatii, du­rata si ritm, efort personal si scheme impu­se de altii.

Atitudinile parintilor nu sunt ab­strac­tii, ci realitati traite si amintite de copil prin comportarea acestor personaje, mama si ta­tal, care sunt esentiale pentru el. Aceste ati­tudini se diversifica si se coloreaza la infinit.

Modul nostru de a vorbi cu copiii si cuvin­te­le pe care le folosim pentru a comunica cu ei sunt deosebit de importante pentru in­cre­derea de sine, sanatatea emotionala si echi­li­brul copiilor nostri.

Este o legatura de neta­gaduit intre cuvintele pe care noi le folosim si atitudinea si rezultatele pe care le vor avea in viata. Unii parinti, prea autoritari sau dim­po­triva prea protectori, ascunzandu-se in spa­te­­le responsabilitatii parintesti, reusesc sa de­ze­chilibreze intreaga personalitate a co­pi­lu­lui.

Acestia intervin prea mult in viata aces­tuia, provocandu-i o acuta lipsa de in­cre­de­re, care va sta la originea tuturor dificultatilor relationare de mai tarziu.

Altii refuza sa ad­mita ca odorul lor a crescut, nu ca sa-l sa­caie sau ca sa abuzeze de puterea lor, ci ca sa in­cetineasca trecerea timpului „perso­ni­fi­ca­ta” de copilul lor. Cu cat il vor trata ca pe un copilas imatur, cu atat timpul va ramane pe loc si ei se vor simti tineri.

Cei mai multi, insa, isi incarca si ingradesc libertatea co­pii­lor lor cu propriile angoase si anxietati, per­petuand efectele disfunctionale ale expe­ri­en­telor lor de viata. A fi parinte este un rol pe care trebuie sa-l invatam si sa-l perfec­tionam, sa-l armonizam cu celelalte roluri si sa-l incadram in structura personalitatii noastre.

Din acest motiv, se vorbeste de­spre accederea la parentalitate. Poti fi parinte natural fara sa fi parinte psihic. Si poate ca nu-i chiar utopica ideea infiintarii „Academiei pentru parinti”!

Relatia dintre parinte si copil se strica foarte usor si se repara foarte greu. In toate societatile au existat si vor exista legaturi intre parinti si copii si, cu certitudine, in toate societatile copiii isi vor considera parintii responsabili de necesitatile, reusitele si insuccesele lor. Va asumati aceasta raspundere?

Citeste si Povesti de facut copiii… mai repede!