Andreea Raicu: Calea spre adevăratul EU

Orice zi poate fi un nou început, iar revoluţiile personale nu au nevoie de o planificare. Pot debuta oricând. Iată esenţa unei discuţii în care am vorbit deschis cu Andreea Raicu despre conceptele şi experienţele care astăzi schimbă vieţile multor oameni, în cadrul conferinţelor sale despre mindfulness.

Foto: Oltin Dogaru

CSÎD: Îţi aminteşti când a fost ziua unui nou început pentru tine?

Recomandări

4 secrete ale fericirii

Psihopaţii şi mediul online

Andreea Raicu: Da, îmi aduc aminte pentru că a fost ziua când am ales să plec în India. Au fost mai multe etape, pe care le-am descris în speech-ul meu de la TEDx. Acesta începe cu nişte poze din viaţa mea când totul arăta absolut perfect, iar eu spuneam: da, viaţa mea era perfectă sau cel puţin aşa credeam, dar de fapt eram extrem de nefericită. Cumva, aveam tot, dar nu aveam nimic şi mă simţeam extrem de singură şi de nefericită. Veşnic, voiam ceva în plus, aveam nevoie de mai mult şi mai mult,  tot felul de lucruri şi chiar dacă le aveam, tot eram nefericită şi trăiam într-o durere interioară pe care o ţineam acasă. Când ieşeam afară, trebuia să zâmbesc şi să arăt că viaţa mea era frumoasă. Cumva, se crease un mare gol între ceea ce eram eu şi îmi doream şi ceea ce făceam.

CSÎD: Şi ca imagine, şi financiar, erai o persoană publică în top 10 la vremea respectivă.

Andreea Raicu: Adevărat, dar pur si simplu, nu eram fericită şi nu ştiam de ce. Îţi dai seama, aveam toate elementele pe care o persoană le are pentru a avea succes: m-am născut frumoasă, nu a trebuit să-mi fac intervenţii pentru asta, eram independentă financiar, eram cunoscută, aveam o casă frumoasă, plecam în vacanţe superbe, conduceam maşina pe care am visat-o, cumva aveam orice. Părea o nebunie, un răsfăţ. Şi mi-am dat seama că eram foarte singură pentru că oamenii nu înţelegeau că eram nefericită. Nici eu nu ştiam că eram nefericită.

CSÎD: Cum le explici celor care vin la cursuri lucrurile acestea? Ei se regăsesc în povestea ta?

Andreea Raicu: Da, foarte mult. După discursul de la TEDx, în primele 24 de ore, acel discurs a avut 50.000 de vizualizări ceea ce e enorm pentru un discurs. Şi am primit aşa multe mesaje încât nu mi-aş fi imaginat. Era  şocant din două motive. Primul: o persoană despre care ai crezut că are tot şi că e fericită vine şi spune că era nefericită. Şi apoi, această persoană spune totul exact într-un mod onest şi autentic. Foarte mulţi oameni mi-au mulţumit că i-am ajutat şi inspirat să vadă că nu sunt singuri pentru că puterea împărtăşirii îi face pe oameni să se simtă bine şi să vadă că nu e ceva în neregulă cu ei. Ruşinea intervine în momentul în care ai senzaţia că e ceva în neregulă cu tine pentru că ai senzaţia că este doar despre tine şi nimeni nu e aşa şi cumva trebuie să te ascunzi pentru că dacă cineva ar vedea lucrul acela şi-ar da seama că nu eşti ok şi te-ar respinge.

Despre regăsire şi împăcare

CSÎD: Lucrurile astea sunt consecinţa educaţiei, familiei, modului în care am crescut? Care ar fi cauza?

Andreea Raicu: Păi cauza e una singură: e vorba despre condiţionările pe care le căpătam din copilărie: părinţii noştri ne-au educat cum au ştiut ei mai bine, nu are niciun sens să ne supărăm pe ei. Trebuie să înţelegem că aşa au ştiut ei să facă pentru că şi ei la un moment dat au fost crescuţi şi educaţi în acest fel. Ei au vrut să ne dea ce era mai bun. Nu are niciun rost să ne gândim că părinţii au făcut ceva greşit. Lucrul acela a trecut, nu mai poate fi schimbat.

CSÎD: Poţi să îi ierţi sau să te împaci cu ei.

Andreea Raicu: Exact. Lucrul pe care îl văd cel mai des în conferinţe este această ruşine, frica de eşec, de a nu te face de râs, de a nu fi respins. În final, toate acestea te fac să crezi că nu eşti îndeajuns de bun, inteligent pentru a fi acceptat şi iubit. Asta e cea mai mare dorinţă a noastră, să fim acceptaţi şi iubiţi. Cel mai important lucru pe care l-am înţeles în India e că eu nu mă acceptam aşa cum eram şi nu mă iubeam. Şi când tu nu te iubeşti, nimeni nu te iubeşte şi veşnic, vei alerga după dragostea cuiva. Şi chiar dacă el sau ea ţi-o va da, oricum e ca şi cum ar cădea ca într-o prăpastie fără fund pentru că tu trebuie să pui baza.

CSÎD: Cumva India este ţara regăsirii, a împăcării şi acceptării?

Andreea Raicu: Asta s-a întâmplat pentru mine, e o ţară cu o energie fantastică, însă schimbarea se poate produce oriunde. Sunt foarte multe locuri în care poţi merge. Şi pentru că am fost atât de atrasă de această ”muncă”, am hotărât anul trecut să fac o şcoală care ţine un an, ai cărei profesori au trăit cu Osho 20 de ani. Şi pentru că ei îmbătrânesc, vor să dea mai departe metodele pe care le-au învăţat de la Osho, metode prin care ajuţi oamenii să se regăsească, să treacă peste momentele ce le-au marcat viaţa, să ajungă să trăiască liber, fără condiţionări.

În societatea noastră, există ideea că dacă te gândeşti la tine, eşti un om egoist. Păi dacă trăieşti în funcţie de nevoile altuia, ajungi să trăieşti viaţa altcuiva şi dacă nu eşti preocupat de tine si nu ai grija de tine, tu nu poţi să ajuţi pe altcineva. Am un exemplu pe care îl folosesc foarte des: dacă eu am un pahar gol, nu pot să îţi dau ţie apă pentru că nu am nici eu. Mai întâi trebuie să am eu ca să pot da mai departe celor pe care vreau să îi ajut. Frica de a nu te arăta aşa cum eşti vine din teama de a nu fi acceptat si iubit. Sunt roluri pe care le purtăm şi, cumva tot procesul, drumul acesta de dezvoltare personală, e să îţi dai toate măştile jos. E complicat, e greu, dar e eliberator pentru că trebuie să te întâlneşti cu nişte lucruri din tine de care îţi e frică, dar trebuie acceptate la un moment dat.

CSÎD: E nevoie de un mentor sau terapia de grup e de ajuns? Care ar fi etapa spre o regăsire totală? Care ar fi parcursul firesc?

Andreea Raicu: În primul rând, e un proces care nu se termină niciodată, precum ceapa căreia îi dai foile la o parte şi mai găseşti, şi mai găseşti, înveţi lecţii continuu. E ca atunci când te duci la sală: nu merg o lună şi aştept să fiu tonifiată 3 ani. Mă duc zilnic. Cred că cel puţin la început ai nevoie de cineva care să te ghideze, dar procesul este doar al tău. Nimeni  nu poate “munci” în locul tău.

Despre meditaţie

CSÎD: Meditaţia ar trebui să fie ca duşul.

Andreea Raicu: Exact. 🙂 DE fapt, eu îi spun gimnastica sufletului şi o fac în fiecare zi. Când nu o fac simt imediat. Nu cred că există o regulă: recomandarea mea e să mergi cu cineva într-un grup, într-un sistem pentru că, pe măsură ce trece timpul, condiţionările noastre sunt aşa de puternice încât noi le asimilăm cu noi. Personalitatea este ceea ce s-a construit şi acoperă esenţa noastră. Primul curs pe care l-am făcut şi unul dintre cele mai importante care mi-au influenţat viaţa se numeşte Primal Rebirth şi îmi doresc să îl aduc şi în Romînia anul viitor. Cursul este o reîntoarcere în subconştient, între 7 şi 0 ani, perioada când se creează personalitatea unui om. Fetele au amintiri conştiente între 0 şi 3 ani şi băieţii între 0 si 4 ani. Există lucruri pe care nu ţi le aminteşti, dar sigur îţi influentează viaţa. A fost un curs foarte greu în care am avut conflicte puternice cu facilitatorul acestui proces, pentru că el îmi spunea nişte lucruri, iar eu îi spuneam că nu sunt adevărate. Mergeam şi scriam, uneori cu mâna stângă, pentru că mâna stângă relaţionează cu partea dreaptă a creierului care este partea emoţională şi aflam nişte lucruri care mă şocau. Nu îmi venea să cred pentru că ceea ce zicea era cât se poate de real, dar mintea mea nu voia să accepte. Dar apoi corpul meu mă trăda. Toate lucrurile aveau atât de mult sens. La baza acestor proceses stă expunerea. Noi nu suntem obişnuiţi să vorbim despre noi şi ţinem anumite lucruri pentru noi, ne spunem că le vom rezolva cumva, ne e frică de faptul că o să ne judece lumea. În acest curs, intri într-o regresie şi ajungi la 0 ani şi trăieşti nişte lucruri puternice din subconştient. Dar ca să poţi face asta, trebuie să fii foarte puternic pentru a face faţă tuturor lucrurilor pe care le vei descoperi.

CSÎD: Asta ar fi reîntâlnirea cu sine.

Andreea Raicu: Eu predau cursuri de mindfulness care durează 3 luni. În fiecare săptămână, participanţii primesc câte o temă. Şi la un moment dat, le dau cursanţilor o singură foaie şi o singură întrebare “Cine sunt eu?”. De cele mai multe ori, se uită uşor contrariaţi pentru că nu înţeleg de ce le-aş pune o întrebare atât de simplă, însî după o săptămână, revin şi îmi spun că e cea mai grea temă pe care au primit o. Oamenii nu vorbesc despre ei, nu sunt obişnuiţi să spună cine sunt şi ce simt, să exprime lucrurile astea. Mai e un lucru important: atunci când suntem mici, nu suntem lăsaţi să ne manifestăm emoţiile. În copilărie, dar şi la maturitate, oamenii împart emoţiile în pozitive şi negative. Ele nu există ca pozitive şi negative, sunt nişte emoţii, dar pentru că nu ne plac, le categorisim aşa. De exemplu, când eşti trist, toţi te întreabă ce e în neregulă.

CSÎD: Practic, se “îngroapă” nişte lucruri, dar ele există. Trebuie să înveţi să trăieşti cu toate. Şi să le accepţi. Dar ce faci în situaţia în care, la job, de exemplu, trebuie să fii pozitiv, drăguţ. Dacă îi zici şefului că eşti nervos, vei fi perceput într-un anume fel.

Andreea Raicu: Eu vin şi spun că e esential să te echilibrezi ca să nu mai ajungi aici. Să înveţi să îţi exprimi emoţiile. Asta nu înseamnă că trebuie să urli la oamenii din jur pentru că ei nu sunt coşul tău de gunoi. Tu nu ai dreptul să îţi arunci problemele asupra altora. Poţi veni la birou şi să fii tăcut şi să spui că azi nu te simţi bine şi că vrei să stai cu tine, vei găsi o formulă. Dar e foarte important să exprimi asta şi să o faci cumva încât să nu îi agresezi pe ceilalţi.

CSÎD: Deci asta ar fi o cale, să învăţăm să ne gestionăm problemele.

Andreea Raicu: Şi să fim mereu în contact cu problemele noastre. De ce când suntem singuri ne simţim rău? Pentru că atunci intrăm în contact cu emoţiile noastre reprimate, de care fugim făcând alte lucruri. Sunt studii care arată că oamenii se sinucid în weekend-uri şi de sărbători pentru că atunci sunt singuri, nu mai au niciun lucru care să le atragă atenţia de la ei, nu muncesc, nu se văd cu oamenii, sunt acasă singuri. Emoţiile reprimate – tristeţea, furia sunt mult prea puternice şi nu mai pot face faţă. Ani de zile, eu nu puteam să stau acasă singură: pentru mine singurătatea era cel mai rău lucru, mă apuca o mare de tristeţe. Nu ştiam ce e, dar ştiam că nu îmi place şi îmi găseam activităţi care nu ma lasau sa simt. Mergeam la prieteni, evenimente sau mergeam la mama. Ulterior, am înţeles că atunci când eram singură, intram în contact cu toate emoţiile reprimate şi trebuie să mărturisesc că erau foarte multe.