Autoîmbrăţişarea: un gest mic cu beneficii extraordinare

Când a fost ultima dată când ai avut timp pentru tine, când te-ai acceptat, te-ai iertat, te-ai sprijinit? Când ai fost tolerant cu greşelile pe care le-ai făcut? Când te-ai strâns în braţe ultima dată? Ştiu, vei spune că e straniu să te autoîmbrăţişezi, că nu există aşa ceva în cultura noastră, că e un gest narcisic, egoist şi ciudat. Da, şi mie mi s-ar fi părut un gest „altfel” dacă aş fi văzut pe cineva care se autoîmbrăţişează pe stradă. Însă, după ce am ascultat speech-ul Dianei Manolescu despre autoîmbrăţişare, mi-am dat seama că are mare dreptate. Un asfel de gest înseamnă să fii tu, acolo, pentru tine, înainte de oricine altcineva. Pentru că da, înainte de toate sau de toţi, pe noi înşine ne putem baza. Aşa că am rugat-o pe domnişoara drăguţă de doar 22 de ani, profesoară de limba română, olimpică la această materie, voluntară în centre de plasament şi speaker TEDx să ne spună mai mult de ce e atât de importantă autoîmbrăţişarea. 

Ce se întâmplă doctore: Ai povestit la TEDxObor despre autoîmbrăţişare. Cum ai descoperit-o?

Diana Manolescu: Sunt un om pasionat de cuvinte: îmi place să făuresc tot soiul de jocuri de cuvinte, să modelez poveşti, lecţii, îndeosebi pentru elevii mei, pe care cred că îi pot (şi) astfel inspira sau încuraja. Nopţile în care am scris discursul pentru TEDxObor erau mânate de acelaşi gând: îmi doream să inspir oamenii, să plece din sală cu un mesaj optimist de la „profesoara aia de 22 de ani, care a vorbit despre autoîmbrăţişare”. Sunt, de asemenea, un om care lucrează prin şi pentru emoţie. Nici discursul de la TEDxObor nu avea cum să fie altfel. Deşi nu mi-am dorit să întristeze, ci doar să pună pe gânduri, să ridice întrebări, îmi dau seama că relatările din trecutul meu nu au fost dintre cele mai optimiste, pentru că am descoperit autoîmbrăţişarea în împrejurări triste. Omul de la care am deprins cele mai multe lecţii este bunica mea; fizic, m-a părăsit acum mai bine de 7 ani şi, totuşi, îmi este în continuare greu să vorbesc despre ea la trecut. Lecţia autoîmbrăţişării mi-a oferit-o, involuntar, în ultimele luni de viaţă. Se lupta cu un cancer galopant şi momentul în care a primit vestea a fost momentul în care am văzut pentru prima dată înfăptuit acest gest. Pentru mine, autoîmbrăţişarea s-a născut în cabinetul unui oncolog, ca răspuns la un diagnostic nedrept, necruţător.

Recomandări

Cum să previi depresia. Care sunt cele mai mari riscuri în perioada de carantină

Care sunt diferenţele între anxietate şi depresie. Primele semne

C.S.Î.D.: Când ţi-ai dat seama că un astfel de gest este benefic?

D.M.: Târziu. Primul impact cu autoîmbrăţişarea este straniu, chiar şocant. Facem parte dintr-o cultură în care a te autoîmbrăţişa nu se încadrează în paradigmă, nu este „normal”, astfel că poţi fi cu lejeritate catalogat „nebun” sau, dacă eşti mai norocos, numai  „egoist”. Am înţeles că autoîmbrăţişarea este un bine pe care ţi-l poţi oferi abia în momentul în care am văzut dincolo de aparenţele fizice. A te autoîmbrăţişa nu înseamnă a te „propti” într-o strângere în braţe egoistă; te poţi, de pildă, autoîmbrăţişa în absenţa vreunui gest fizic, acceptându-te, fiind tolerant cu tine, recunoscându-ţi greşelile şi lucrând tu, cu tine, pentru tine. Ani de zile, după acel moment din cabinetul doctorului, am îngropat autoîmbrăţişarea în carapacea unei amintiri pe care o voiam uitată, dureroasă fiind. Din dorinţa de a deveni profesor şi de a veni în ajutorul copiilor (îndeosebi din medii defavorizate), am făcut voluntariat în diverse orfelinate. Eram profesor de limba română, dar mai presus de asta, eram elevul elevilor mei. Mă învăţau zilnic ce înseamnă empatia, bunătatea şi cât de dureroasă este aşteptarea. Acolo, autoîmbrăţişările erau recurente. Mulţi dintre copii se retrăgeau, brusc, într-o autoîmbrăţişare. Nu ştiu dacă erau învăţaţi de vreun psiholog, dacă văzuseră undeva acest gest sau dacă îl descoperiseră ca pe un remediu liniştitor. Abia atunci am înţeles că există situaţii şi momente în care avem nevoie de noi mai mult decât de ceilalţi şi că cel mai puternic ajutor se găseşte de cele mai multe ori înăuntrul nostru. Iar autoîmbrăţişarea ne învaţă, de fapt, acest lucru: să revenim la noi înşine.

C.S.Î.D.: De cât timp practici autoîmbrăţişarea?
D.M.: Nu aş vrea să asociez autoîmbrăţişarea cu verbul „a practica”, pe care îl găsesc prea rigid şi, poate, „tehnic”. Autoîmbrăţişarea nu este un obicei sau un remediu propriu-zis, nu trebuie „practicată”, „aplicată”, trebuie doar încercată şi simţită, atunci când toate celelalte resurse sunt epuizate sau nu ne mai oferă ceea ce avem nevoie pentru a ne (re)găsi echilibrul. De când am descoperit-o, apelez la autoîmbrăţişare ori de câte ori simt nevoia de a mă retrage din nebunia de zi cu zi. Când simt că ceva nu funcţionează şi nimeni sau nimic din jur nu îmi oferă consolarea sau răspunsurile de care am nevoie, mă retrag şi mă „autoîmbrăţişez” (nu neapărat fizic, în sensul în care nu ma „cuprind” în braţe, ci doar îmi ofer timp pentru a reconcilia relaţia dintre mine şi…mine).

C.S.Î.D.: Care îi sunt beneficiile?
D.M.: Nu cred în remedii general valabile, îndeosebi când vine vorba despre latura emoţională a fiecăruia dintre noi, unde intervin numeroase variabile. Autoîmbrăţişarea este un subiect situat, din păcate, la graniţa cu tabuurile, pentru că nu suntem obişnuiţi cu el, nu este recurent în viaţa noastră. Cred, cu toate acestea, că ne poate ajuta să reconciliem relaţia dintre noi şi noi: trăim într-o societate aspră, care judecă şi învinovăţeşte cu uşurinţă, uneori fără temei, iar asta ne determină să fim deseori prea aspri cu noi înşine. Autoîmbrăţişarea ne ajută să fim mai toleranţi cu noi, să avem răbdare să pătrundem în orice ungher de suflet pentru a descoperi ce e în neregulă. Ne oferă siguranţă de sine, încredere şi un răgaz de linişte şi atenţie la propriile nevoi şi sentimente.

C.S.Î.D.: Crezi că într-o astfel de perioadă de izolare, pot fi şi alţii care se pot bucura de beneficiile ei?
D.M.:Cu siguranţă. Nefericita situaţie actuală ne „închide” nu numai într-un spaţiu, ci şi în noi înşine: tindem să devenim anxioşi, să ne lăsăm acaparaţi de fricile alimentate de presiunea din jur. În acest context, încrederea, siguranţa de sine şi echilibrul emoţional sunt afectate. Ajutorul venit din afară nu mai dă, cel mai adesea, randament, sub impedimentul presiunii enorme pe care o resimţim. Mai mult, încercările celorlalţi de a ne face bine pot să ne agite şi mai mult, ducând la o rupere a relaţiilor, pe fondul presiunii existente. Autoîmbrăţişarea este un ajutor aflat în prelungirea mâinilor noastre (sau, altfel spus, stă în mâinile noastre la propriu şi la figurat). Cred că este fundamental să reconciliem relaţia cu noi, să învăţăm să ne înţelegem şi să ne acceptăm, în pofida greşelilor pe care le facem sau sentimentelor negative care ne încearcă, pentru a supravieţui (emoţional vorbind) acestei izolări.

C.S.Î.D.: Ţi s-a spus vreodată că autoîmbrăţişarea poate fi văzută ca un gest egoist?
D.M.: Este primul argument care se iveşte în mintea „contestatarilor”. Am întâmpinat multe glume şi ironii cu privire la acest subiect. Sigur, poate părea deopotrivă ciudat, amuzant şi egoist să te iei singur în braţe. Dar latura egoistă este o suprafaţă a ceea ce presupune, de fapt, autoîmbrăţişarea. Egoismul este văzut ca un defect. Totuşi, aş invoca aici un soi de egoism benefic, pozitiv. Dacă a fi egoist presupune a-ţi rezerva timp pentru a deveni o variantă mai bună a ta (care, implicit, te va ajuta să fii mai bun în relaţiile cu ceilalţi), atunci nu ar trebui să ne învinovăţim. A-i iubi pe ceilalţi presupune (şi) a te iubi pe tine („iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, nu?). Invocam în discursul meu o metaforă pe care o găsesc în continuare potrivită: cea a androginului (fiinţă duală, ca două corpuri lipite, spate în spate); pentru a-l îmbrăţişa pe celălalt, androginul trebuia, de fapt, să se îmbrăţişeze pe sine. Mi se pare cea mai frumoasă ilustrare a autoîmbrăţişării şi a acestui dicton care ne îndeamnă să ne iubim pentru a putea împrăştia iubire.

C.S.Î.D.: Este autoîmbrăţişarea un „instrument” instant care te face să te simţi bine, valoros, puternic?
D.M.: Despre asta este, de fapt, vorba. Autoîmbrăţişarea nu este un gest fizic; este o stare, o emoţie pozitivă care ne îndeamnă să avem încredere în noi, să ne apreciem pentru devenirea noastră şi, în egală măsură, ne motivează spre a ne depăşi limitele, barierele. Sigur, validarea celorlalţi rămâne un lucru important în societatea actuală; nu putem funcţiona în totalitate singuri, avem nevoie de oameni care să ne valideze, care să ne încurajeze, critice şamd. Dar, când ajungi suficient de conectat cu tine încât să îţi poţi transmite emoţii pozitive, mesaje de încurajare, capeţi înţelepciunea, motivaţia şi puterea de a-i influenţa pozitiv şi pe ceilalţi. Este un gest care, deşi poate părea egoist, te transformă într-un om (şi mai) empatic şi răbdător, tolerant cu ceilalţi.

C.S.Î.D.: Ai o anumită frecvenţă, un fel de „protocol” pentru ca autoîmbrăţişarea să funcţioneze?
D.M.: Nu. Nu cred în ritualizarea autoîmbrăţişării. Fiecare om are propriul „orar” de funcţionare. Autoîmbrăţişarea este oricând la dispoziţia noastră (acesta este, de fapt, marele ei avantaj: te face independent din acest punct de vedere în raport cu ceilalţi). Putem să o folosim ca pe un truc valabil ori de câte ori simţim nevoia, ori de câte ori îmbrăţişările celorlalţi (fizice sau metaforice) nu ne mai comunică nimic, rămânând fără ecou.

C.S.Î.D.: Îmbrăţişarea este o formă de conexiune cu o altă persoană. Poate fi considerată autoîmbrăţişarea o formă de conexiune cu noi înşine?
D.M.:Autoîmbrăţişarea este o formă de conexiune cu noi înşine, mai presus de orice altă definiţie pe care am putea să i-o atribuim. Este cadoul pe care ni-l putem face, reţeta magică la care putem apela, omul invizibil pe care ne-am dori să îl avem în viaţa noastră, care să nu ne judece, ci să ne privească deschis, cu toate cărţile pe masă şi care, în final, să ne accepte şi să ne ofere liniştea de care, emoţional vorbind, avem nevoie. Trăim într-o lume ca un carusel, în care sărim dintr-o stare în alta (multe din aceeaşi paletă negativă: stres, oboseală, anxietate). Autoîmbrăţişarea este felul prin care ne conectăm cu noi înşine, noi, pentru a putea, apoi, să iubim, înţelegem, accepta şi să ne putem conecta cu ceilalţi.