Auzim tot mai des vorbindu-se despre iubirea de sine. Însă pentru cei mai mulți dintre noi este un concept abstract, iar pentru alții iubirea de sine este sinonimă cu egoismul dus la extrem. ”Nu există o formulă magică și nici o pilulă minune care să ne facă să ne îndrăgostim deodată de noi înșine. Mai ales că mulți dintre noi nu am experimentat la începutul vieții noastre relații parentale centrate pe noi și nevoile noastre emoționale” explică psihologul și psihoterapeutul integrativ acreditat european Valeria Vîrlan. Am cerut amănunte.
Cum să ajungem la iubire de sine? Le explic oamenilor cum a ne iubi pe noi înșine începe cu a construi, pentru început, o relație cu propria persoană. Ca și în viață: nu poți ajunge să iubești pe cineva în absența unei relații, în care persoana respectivă să ajungă să ți se reveleze pas cu pas, în unicitatea ei.
În primul rând uitându-mă real la mine, cu curiozitate, dintr-un spațiu al acceptării integrale și radicale a ființei mele.
Acceptarea radicală nu înseamnă că mă voi complace în anumite comportamente nocive, sau că voi stagna în viața mea. Din contră. Acceptarea radicală creează spațiul sigur și pacea interioară de care am nevoie să mă propulsez în decizii, acțiuni, comportamente, care – dacă voi avea suficientă curiozitate și curaj să îmi ascult sufletul și să privesc înspre mine și harurile mele – mă vor ajuta sa mă dezvolt constant.
Acceptarea înseamnă și să îmi accept tot spectrul emoțional și, în loc să îl judec ori resping, să îl privesc ca pe o hartă despre cine sunt eu în acest moment.
Emoțiile noastre nu sunt dușmanii noștri, ci vin ca niște mesageri care ne vorbesc fără menajamente despre nevoile noastre.
În spatele fiecărei emoții stă o nevoie. Și în spatele fiecărei nevoi stă încă o piesă din puzzle-ul complex și frumos al ființei noastre prezente.
A respinge emoția, a o reprima sau a o condamna, înseamnă a rata mesajul și oportunitatea de a ne înțelege în intimitatea noastră profundă.
Firește că nu toate emoțiile sunt frumoase și sexy. Multe par ciudate, hidoase, grele, nepotrivite, dificil de conținut sau gestionat etc…
Uneori, a vedea și a integra aceste emoții (=părți rănite din noi), poate fi copleșitor și cumplit de dureros.
În psihologie folosim adesea formularea „copilul interior” când ne referim la aceste părți vulnerabile.
Astfel că avem nevoie să învățăm să aducem către ele (noi) blândețea, compasiunea, grija autentică, așa cum am avea grijă în viața reală de un copil mic care suferă.
De altfel, eu consider că unul dintre stâlpii de rezistență, pentru a ne autosusține în procesul vindecării și echilibrării personale (dar nu numai), este construirea unei „mame” în interiorul nostru.
O mamă interioară care să ne fie alături, chiar și atunci când mama noastră biologică nu știe cum/nu poate să facă asta, ori a părăsit această lume. Cu toții avem nevoie de niște brațe materne, iubitoare, puternice și mereu deschise pt noi atunci când drumul vieții devine greu, sau traversăm perioade de schimbări majore…