Cine sunt oamenii care contestă existența coronavirusului și cad pradă teoriilor conspirației

• Gabriela Manolescu
• Psiholog clinician, psihoterapeut de formare cognitiv-comportamentală
• Emotion Center – centru de psihoterapie și dezvoltare personală

Studiile de cercetare sociologică efectuate în România în ultimele luni pe tema pandemiei și a comportamentului legat de aceasta relevă câteva aspecte legate de credibilitatea oamenilor vizavi de această criză sanitară, dar și factori care contribuie la formarea unui profil psihologic al celor care nu cred în existența bolii. Sunt așa-numiții adepți sau chiar creatori ai teoriilor conspiraționiste.

Românii nu cred în bolile pe care nu le văd sau care nu îi afectează direct

Studiul „Global Trends 2020” realizat de Ipsos Research arată că, în România, „suntem mai aplecați spre autoritate și populism, înspre automedicație și încrederea în tehnologie, însă, pe de altă parte, suntem mai optimiști în ceea ce privește găsirea leacului pentru orice boală (și, implicit, pentru cea care ne afectează acum), credem în Carpe Diem și tindem spre individualism”.

Recomandări

Să privim și partea bună a pandemiei!

Să facem vremurile mai simple! Cum să evităm criza emoțională în pandemie

Românii nu cred în bolile pe care nu le văd sau care nu îi afectează direct. Majoritatea românilor se bazează mai mult pe informațiile despre sănătate pe care le obțin ei singuri, pe internet de cele mai multe ori, decât pe ceea ce le spune medicul.

Tot un studiu sociologic arată cum se raportează românii vizavi de criza actuală: sunt mai mult „pragmatici” decât „sceptici” și mai mult „alarmați” decât „în expectativă”.

Profilul omului care nu crede în existența coronavirusului

Ce influențează raportarea oamenilor la contextul actual? Factorii sunt multipli și aparțin mai multor categorii: vârstă, nivelul de educație, mediul în care au fost crescuți, mediul în care trăiesc, orientarea politică, nivelul de încredere în autorități, tipul de personalitate, felul în care au fost afectați economic de criză, mesajele de pe rețelele de socializare, apartenența la un grup, influența unui anume lider de opinie.

Nu există un profil standard al adeptului teoriilor conspiraționiste, el este mai degrabă un mix al tuturor acestor factori.

În urma unei cercetări făcute de către antropologul Radu Umbreș și sociologul Cătălin Stoica au reieșit următoarele aspecte care pot face parte dintr-un profil al celui care nu crede în existența virusului:

•    „vârstnicii sau susținătorii partidelor tradiționale sunt mai predispuși să creadă în uneltiri”- după ani de zile trăiți în timpul comunismului, vârstnicii au o „atracție” mult mai mare către ideea de manipulare;

•    „prestigiul social asociat diplomei îi poate face să se simtă mai competenți decât sunt cu adevărat, în timp ce persoanele cu mai puțină educație tind să-și decline competența de înțelegere către cei care, aparent, se pricep mai bine” – cei care au terminat un liceu sau o facultate pot fi mai atrași de conspirații decât cei cu opt clase;

•    „dacă un individ crede într-o teorie, atunci este foarte posibil să creadă în mai multe, chiar și dacă, paradoxal, poveștile se bat cap în cap” – acesta este un tipar comportamental, ușor observabil;

•    „oamenii care simt că nu sunt integrați și acceptați de societate tind, mai repede, să îmbrățișeze teorii ale conspirației”.

Singuraticii și cei excluși social, mai atrași de gândirea conspirativă

Din punct de vedere psihologic, putem lua în considerare următoarele tipologii, ce se pot prezenta singular sau în combinație:

•    Cei care gândesc mai mult intuitiv decât analitic, după o deliberare îndelungată, oferă o credibilitate mai mare ideilor altora;

•    Cei care își autoprotejează mintea prin blocarea emoțiilor își neagă propriile emoții pentru că altfel ar trebui să se expună acestora și nu știu cum să gestioneze această expunere. Negarea este un construct psihologic care descrie comportamentul oamenilor în raport cu realitatea din jur. Aceștia se apără împotriva propriilor frici (frică de boală, frică de durere, frică de pierdere a celor dragi etc.) dezvoltând strategii de protecție pentru a se securiza emoțional: „Epidemia nu există, totul este o păcăleală”.

•    Cei care raționalizează, tot ca un mecanism de apărare, admit existența virusului, dar îi minimizează severitatea: „Este doar o simplă răceală”. Atât negarea, cât și raționalizarea sunt mecanisme dezadaptative, deși prin ambele se pot simți în control, securizându-se emoțional.

•    Cei care nu au încredere în propriile lor opinii, care aleg deliberat susținerea părerilor celor pe care îi consideră că se pricep mai bine (cei care la nivel comportamental sunt, în majoritatea timpului, submisivi);

•    Cei care nu respectă regulile în general și care consideră că ele sunt făcute pentru a fi încălcate (rebelii prin definiție); aici i-am putea include și pe cei care simt nevoia de a se împotrivi uneori, ca o formă de compensare pentru atitudinea preponderent submisivă din majoritatea situațiilor din viața de zi cu zi;

•    Cei care simt nevoia de a se simți speciali, de a fi văzuți „altfel” de către ceilalți: „sunt diferit de tine, nu fac parte din turmă, știu lucruri pe care tu nu le știi”; din perspectiva lor, această nevoie le conferă un anume statut în raport cu „mulțimea”;

•    Singuraticii, cei care se simt excluși social sunt mai atrași de gândirea conspirativă – nemaiavând contacte sociale sau oameni apropiați, nu mai au cu cine să comunice, să împărtășească opinii;

•    Cei care au crescut într-un mediu social impregnat cu credințe nefondate, cu modele parentale care acceptau orice ușor fără a pune la îndoială credibilitatea lucrurilor, sunt mai predispuși să creadă în teorii ale conspirației, iau decizii bazându-se mai mult pe instinct decât pe dovezi logice.

Teoriile conspirației nu sunt neapărat un simptom al vreunei boli mintale. Cu toții credem cu convingere în ceva, însă important e cum alegem să credem în acel lucru, care sunt motivele pentru care credem și dacă ne afectează emoțional această credință.