Am auzit cu toții o grămadă de povești despre psihologi și psihoterapeuți și am văzut filme care mai de care mai științifico-fantastice care ne-au deformat percepția asupra meseriei de psihoterapeut și asupra procesul de terapie. De la psihoterapeutul care stă și doar ascultă, fără să zică nimic, la psihoterapeutul care ia în brațe clienții când aceștia trec prin momente mai dificile în calea către vindecare, vedem destul de des exemple care ne fac să ne punem întrebarea: cum ar trebui să se comporte un psihoterapeut într-o ședință de psihoterapie?
În acest articol voi descrie atitudinea pe care un psihoterapeut ar trebui să o aibă în cadrul procesului de psihoterapie, atitudine fără de care tot procesul de vindecare nu ar funcționa optim.
În primul rând, dat fiind faptul că este un proces în care emoțiile sunt obiectul cercetării, vorbim despre empatie.
Unui psihoterapeut nu trebuie să îi lipsească empatia, adică acea capacitatea de a se pune „în papucii” pacientului său și de a-și imagina experiențele prin care acesta trece.
O capacitate bună de empatie îl face pe specialist să poată asculta problemele expuse fără a întrerupe prezentarea lor, fără a critica sau a face reproșuri partenerului de dialog, fără a se deconecta emoțional de la conversație și fără a reacționa într-un mod extrem.
Un psihoterapeut care tinde să devină critic atunci când pacientul său îi povestește despre cum s-a certat cu mama în adolescența sa este un psihoterapeut care nu poate să tolereze îndeajuns de bine acea emoție care a fost pusă în discurs. Mai mult decât atât, am auzit de cazuri când pacienții povestesc anumite evenimente, iar psihoterapeuții fac glume sau jignesc anumite personaje, lucru total inadecvat rolului de psihoterapeut.
În al doilea rând vorbim despre o poziție de neutralitate.
În meseria de psihoterapeut este foarte important ca pacientul să ajungă să ia singur cele mai bune decizii pentru el. Orice soluție pe care psihoterapeutul i-o oferă pacientului ar putea fi privită ca o soluție magică, o soluție nemuncită, un început al dependenței pacientului de psihoterapeut și, cu certitudine, va fi soluția psihoterapeutului pentru o problemă care nu este a lui.
Procesul de psihoterapie are ca obiectiv descoperirea elementelor autentice ale pacientului, nu implementarea de către pacient a unor soluții recomandate.
Pe de altă parte, în ideea de neutralitate intră și ideea de a nu fi părtinitor. În momentul în care pacientul povestește despre acea ceartă dintre el și mama din perioada adolescenței, este important ca psihoterapeutul să nu îi țină nici partea pacientului și nici partea mamei.
A ține partea mamei înseamnă a te alia cu mama în cearta ei contra pacientului, iar a ține partea pacientului înseamnă a neglija partea din pacient care o iubește pe mamă, indiferent de cât de rea este.
Este important ca psihoterapeutul să evite orice satisfacere a dorințelor pacientului și să orienteze discuția către introspecție, astfel încât motivele din spatele diferitelor dorințe să fie analizate.
Spre exemplu, dacă o pacientă care suferă de depresie dorește să îl țină de mână pe psihoterapeut sau dorește prelungirea ședinței cu o jumătate de oră, dacă sunt atent analizate, aceste lucruri pot să conducă la faptul că pacientei îi este teamă ca nu cumva și psihoterapeutul să o părăsească, la fel cum a făcut multă lume în decursul istoriei sale de viață.
Astfel, un gest care ajunge să fie analizat va deschide oportunități noi în privința gestionării corespunzătoare a unei emoții sau a unei frici. În momentul în care aceste dorințe sunt satisfăcute, nu chestionate, pacientul va repeta același comportament permanent și nu va conștientiza cercul vicios.
În concluzie, psihoterapeutul trebuie să aibă o atitudine neutră, să evite împlinirea dorințelor pacientului și să fie empatic. Cu ajutorul acestor calități va putea apărea o schimbare profundă și pacientul va putea să fie ajutat să depășească orice obstacol.