De ce acceptăm, în numele dragostei, minciuna?

De ce acceptăm, în numele dragostei, minciuna? De ce ne prefacem că viaţa noastră-i roz când totul e mâzgă şi gri? De ce mai credem încă în basme cu prinţi inocenţi şi prinţese suferinde? De ce recidivăm în poveşti tragi-comice, în care minţim, ne minţim şi ne lăsăm minţiţi, crezând că doar aşa se mai poate azi trăi, că numai în compromisul acesta mai poate funcţiona o relaţie, sperând că într-o zi va fi mai bine? Iată care-i explicaţia!

Când anume ajungem să preferăm minciuna adevărului? Minţim când afirmăm că iubim adevărul sau iubim adevărul exclusiv când ne convine, în rest ne îmbătăm cu spriţul parfumat al minciunelelor de zi cu zi. Ne lăsăm minţiţi de parteneri nepotriviţi pentru că îi iubim sau pentru că preferăm lumea iluziilor mincinoase, din lipsa unui self esteem elementar?

În epoca dezinvolturii omniprezente şi a lipsei de ipocrizie socială, în era comunicării intergalactice, oriunde, cu oricine şi oricum, cei doi protagonişti ai cuplului modern nu sunt capabili nici de cea mai inofensivă naturaleţe, sinceritate sau adevăr, alegând adeseori minciuna, tăcerea, omiterea şi compromisul tâmp. Mă întreb de fapt pe cine minte partenerul, atunci când inventează scuze şi pretexte, pe mine sau pe el?

Recomandări

Locuri sfinte pentru liniştea sufletească

Recviem pentru Femeie!

Iar eu îl iert pe el atunci când aleg să închid ochii sau mă autopedepsesc? Şi am ales deliberat să trăim în minciună, ne-am educat aşa, înţelegând principiul toleranţei, al avansării sociale, chiar al succesului şi al echilibrului în doi? Cumva nici nu mai observăm nenaturalul, minţim cu uşurinţă în fiecare zi şi-apoi minciuna cea mai gravă nu e cea rostită, ci mai degrabă cea trăită.

Iluzii vs. adevăr incomod

Minciuna acoperă într-adevăr o mulţime de păcate, dar pentru cât timp şi cu ce preţ? Minciuna este mult prea frumoasă pentru a nu fi plăcută, iar ispita ei este prea mare pentru a nu-i cădea în capcană. Minciuna e lesnicioasă iar acceptarea ei este comodă. Şi mai rău, minciunile nespuse sunt cele mai grave minciuni. În fapt, a ne complace într-o relaţie disfuncţională, doar de frica singurătăţii este cea mai mare minciună.

De ce ne temem cel mai tare în astfel de situaţii? De adevăr! Şi-o facem deoarece am învăţat să credem în tot felul de minciuni. Desigur, ne temem mai ales de minciuna în care trăim. Cunoaşterea ne conferă sentimentul de siguranţă, indiferent dacă este reală sau fictivă. Din păcate, ajungem să suferim, întrucât credem cu ardoare în ceea ce ştim, însă aproape tot ce ştim poate fi neadevărat.

Ajungem să ne clădim relaţii pe minciună, căsnicii pe compromisuri, prietenii pe interese, personalităţi pe ipocrizie şi vise din nimic.

Sinceri din naştere, mincinoşi în devenire

Ne naştem sinceri însă devenim părtaşi activi ai nesincerităţii cu fiecare reprimare a emoţiei, cu fiecare expectaţie neîmplinită, cu fiecare rană dobândită şi ne împrietenim cu falsitatea, cu ipocrizia, cu trădarea… şi acceptăm minciuna, a noastră şi a celuilalt, până la vulnerabilitate. Indiferent că ne place sau nu, că realizăm sau nu, că vrem să recunoaştem sau nu, minciuna a ajuns să fie una din cărămizile de bază a unei relaţii de cuplu.

Minţim pentru a avea succes, pentru a fi acceptaţi, pentru a impresiona, pentru a evita evaluări şi judecăţi neavenite, pentru a proteja sau a ne proteja, pentru a obţine avantaje, pentru a scăpa de explicaţii, pentru a-l face pe partener(ă) să se simtă bine, pentru a evita o dispută, din compromis, din empatie, din dragoste, din egoism, din nepăsare şi lista poate continua.

Minţim ani la rând, consecvent şi cu îndârjire. Ne prefacem încă de mici că ne pasă sau că nu ne pasă de ceilalţi. Ne minţim părinţii, prietenii, profesorii, evităm să ne arătăm părţile imperfecte, sensibile, mai slabe. Urmează iubiri minţite şi dezamăgiri prost mascate, ce lasă urme adânci. Apoi încep minciunile conjugale, în încercarea de a proteja şi a ne proteja, în încercarea de a nu răni sau de a nu ne pierde.

Apoi ne păcălim copiii inocenţi, în încercarea de a-i drăgăli, de-ai educa sau controla. Minţim şi atunci când afirmăm ca vrem sinceritate! Dar suntem siguri că o putem duce?

Minciuna… internaţională

Sinceritatea absolută nu este întotdeauna o virtute. La unele popoare necesitatea minciunii este recunoscută public şi are un rol social aparte. Pentru orientali, sinceritatea desăvârşită constituie o încălcare gravă a conduitei sociale. De asemenea, omisiunea din pudoare sau respect este considerată o valoare.

Chiar şi pentru occidentali valoarea adevărului se rezumă doar la nivel de teorie, în practică a spune adevărul oricum, oricând, cu orice preţ nu reprezintă o opţiune viabilă sau de apreciat. Mai mult decât atât, păstrarea unui secret demonstrează maturitate, caracter şi educaţie aleasă.

Chiar şi în cazul psihoterapiei, forma supremă de dezvoltare personală, suntem ghidaţi spre toleranţă, empatie, optimism şi focusare exclusiv pe pozitiv. Peste tot minciuna stă la temelia bunelor maniere, a tradiţiilor şi datinilor străvechi, a respectului pentru aproape şi oriunde în lume oamenii acceptă cu bucurie minciunile frumoase.

A nu minţi înseamnă a nu menaja, a nu păcăli înseamnă a nu încuraja, a nu minţi înseamnă a nu ne juca, a nu tromboni înseamnă de multe ori a nu empatiza cu nevoile celuilalt.

Cert este că, atâta timp cât este motivată, supradeterminată de dorinţe extrinseci, în interesul celuilalt, cu scopul de a face bine, rămâne o achiziţie culturală din ce în ce mai rafinată, dar mai ales liantul de menţinere a unui echilibru de cuplu funcţional. Uneori minciuna poate fi terapeutică, eliberatoare şi mult mai confortabilă! Minţim pentru că ne pasă! Minţim pentru că iubim!

Minciuna este un act defensiv şi deseori constructiv. Uneori e mai bine să cosmetizăm adevărul, asta neînsemnând să trăim într-o minciună totală! Însă lumea ar deveni un haos dacă oamenii s-ar decide dintr-o dată să spună adevărul, tot adevărul şi numai adevărul! Ideea nu este să încurajăm minciuna în cuplu, dar vreau să recunoaştem că sinceritatea absolută este o utopie. Iubiţi-vă, dar nu trăiţi în minciună şi mai ales nu vă minţiţi pe voi!