Familia disfuncțională: cum poate fi recunoscută, ce efecte are asupra copiilor şi cum pot fi vindecate traumele psihologice

• Autor: Psiholog Ruxandra Comşa
• www.ruxandracomsa.ro

Îţi doreşti să te fi născut într-o altă familie, cu mai puţine probleme? O familie minunată ca în filme sau cum par să aibă alţii? Te asigur că nicio familie nu e perfectă, chiar dacă fiecare încearcă să creeze această impresie. Nu există nicio familie fără un oarecare nivel de disfuncţionalitate. Există însă grade diferite ale acestei disfuncţionalităţi.

Un nivel normal e foarte posibil să nu te fi afectat în dezvoltarea ta ca individ, însă un grad mai crescut poate să fi avut drept consecinţă apariţia unor dificultăţi cu care te confrunţi ca adult, cum ar fi o stimă de sine scăzută, incapacitatea de a lega relaţii durabile şi funcţionale, de a performa pe plan profesional, de a-ţi exprima emoţiile, tendinţa constantă spre autocritică, anxietate sau depresie cronică şi multe alte potenţiale probleme care te împiedică să duci o viaţă împlinită.

Recomandări

11 efecte ale lipsei de încredere în sine, explicaţiile psihologului

Altruism versus egoism: care sunt diferenţele?

Există mai multe tipuri de familii care pot avea un impact negativ asupra dezvoltării mentale şi emoţionale a copiilor şi pot reverbera la vârstă adultă asupra modului lor de a interacţiona cu ceilalţi şi de a se vedea pe ei înşişi.

Familia abuzivă 

În acest tip de familie, violenţa fizică sau verbală este la ordinea zilei. Fie că este direcţionată asupra copiilor sau că cei doi părinţi se ceartă sau chiar se bat între ei, urmele asupra copiilor sunt adânci, iar cicatricile rămân pentru toată viaţa.

Copiii crescuţi într-un asemenea mediu toxic adesea îl perpetuează la vârstă adultă în viaţa lor, fie devenind ei înşişi abuzatori la rândul lor, fie, dimpotrivă, rămânând în rolul de victimă şi implicându-se în relaţii care îi pun în continuare în această postură.

Abuzul poate fi evident sau ascuns, indirect. Un exemplu pentru cel din urmă poate consta în ignorarea constantă de către părinte a copilului. Mama, tatăl sau amândoi nu manifestă niciun interes şi nu se bucură pentru realizările copilului, nu sunt alături de el când suferă şi îl lasă să se descurce mai degrabă de unul singur. Formele severe de abuz emoţional de acest tip constau în critici constante, umilirea copilului sau ameninţări.

La maturitate, o persoană supusă acestei forme de abuz în copilărie poate avea o nevoie constantă de validare din partea celorlalţi, o teamă enormă de abandon şi de respingere, fiind incapabil să se vadă ca pe cineva valoros, demn de a fi iubit. Adultul continuă să încerce (de multe ori fără a reuşi) să primească de la ceilalţi aprobarea, atenţia şi afecţiunea pe care nu le-a primit de la propriii părinţi.

Familia în care oferirea de afecţiune este condiţionată

Copilul descoperă rapid că, pentru a fi iubit, trebuie să facă anumite lucruri. În loc să se bazeze pe dragostea părinţilor lui pe care să ştie că nu va risca, indiferent ce ar face şi oricât i-ar dezamăgi, să o piardă, copilul trăieşte cu teama constantă că, dacă nu se ridică la înălţimea aşteptărilor lor, va fi respins. Încearcă mereu să aibă performanţe maxime pentru asta.

De obicei, ajunge să joace rolul impus de părinţi, chiar dacă asta înseamnă să îşi aleagă o carieră care nu îl atrage sau să ia în căsătorie o persoană cu care nu are nimic în comun, dar pe care părinţii şi-o doresc ca noră sau ca ginere.

De multe ori, consecinţa este o doză ridicată de nefericire pentru că, la vârstă adultă, el nu-şi urmează propria cale, ci trăieşte o viaţă care nu e a lui. Este mai degrabă un actor care joacă un rol într-o piesă, nu o persoană care să-şi permită să aibă propriile nevoi, dorinţe şi aşteptări, nu cele impuse de alţii.

Familia disfuncțională cu limite prea rigide sau, dimpotrivă, prea laxe

Unii părinţi nu-i acordă copilului niciun pic de intimitate şi nu arată nicio consideraţie pentru ceea ce simte şi gândeşte acesta. Copilului nu i se permite să se exprime, să aibă propriile opinii, i se dictează permanent totul: cum să se îmbrace, ce să mănânce, ce prieteni să aibă, ce să facă, fără să i se acorde posibilitatea de a face vreo alegere, nici măcar în privinţa celor mai mărunte şi nesemnificative lucruri.

Adesea, nici nu i se oferă explicaţii: copilul trebuie să facă ceea ce spune adultul pentru că aşa vrea acesta.

Din păcate, el va rămâne supus şi la vârstă adultă, fiind adesea incapabil să aibă propriile opinii, să se impună în faţa celorlalţi şi neştiind să se apere atunci când i se încalcă drepturile şi libertăţile.

Există de asemenea familii în care, dimpotrivă, copilului nu i se impune nicio limită. Dintr-o înţelegere greşită a parentingului permisiv, aceşti părinţi cred că un copil trebuie să fie lăsat să facă tot ce vrea pentru a se dezvolta optim.

Adesea, ei vor să procedeze diferit faţă de propriii părinţi care li s-au părut prea rigizi. Problema este că un copil crescut fără limite nu va şti cum să respecte drepturile şi nevoile celorlalţi, cum să găsească echilibrul între propriile dorinţe şi alegeri şi cele ale altora, ceea ce va putea duce la conflicte pe plan personal sau profesional.

Familia în care exprimarea emoţiilor nu este permisă

Există familii în care manifestarea afecţiunii, intimitatea este văzută ca un semn de slăbiciune. Părinţii adesea au intrat în acest mariaj pentru că aşteptările societăţii sau ale familiilor de origine sunt ca adulţii să se căsătorească şi să aibă copii, dar nu există dragoste împărtăşită.

Creşterea copiilor e văzută ca o corvoadă sau ca o altă sarcină de bifat. Părinţii sunt indisponibili emoţional pentru copii, iar aceştia învaţă de mici să-şi reprime emoţiile, să nu plângă atunci când suferă şi să nu ceară afecţiune.

Aceste persoane ajunse la vârstă adultă se implică în relaţii cu parteneri indiferenţi, reci sau absenţi, repetând tiparul relaţiilor disfuncţionale din familia de origine.

Familia disfuncțională în care unul sau ambii membri au o dependenţă

Abuzul de alcool sau de droguri, dependenţa de jocurile de noroc sau orice altă formă de adicţie are consecinţe extrem de nefaste asupra copilului. Acesta trăieşte cu un părinte indisponibil pe plan emoţional sau cu un comportament imprevizibil.

Un copil crescut într-un asemenea mediu toxic ajunge să devină hipervigilent, pândind orice semn de pericol pentru a se proteja pe sine, pe fraţii sau surorile sale sau pentru a avea grijă ca părintele în cauză sau partenerul lui să nu păţească nimic grav.

La vârstă adultă, persoana care a trăit cu un părinte dependent poate dezvolta la rândul său o adicţie, poate perpetua rolul jucat în copilărie de salvator/protector al celorlalţi în dauna propriului interes sau riscă să se confrunte cu diverse alte probleme pe plan psihologic sau emoţional.

Chiar dacă ne-am trăit copilăria într-o familie grav disfuncţională, toţi putem avea un parcurs diferit în funcţie de propria personalitate, de persoanele pe care le vom cunoaşte sau de evenimentele de viaţă ulterioare.

Iată câteva lucruri importante pe care trebuie să le ştii dacă ai crescut într-o familie disfuncţională:

• Trecutul nu poate fi schimbat, dar viitorul, da!
• Nu mai eşti o victimă şi nu mai trebuie să joci în continuare acest rol.
• Poţi ieşi din cercul vicios în care trăieşti odată ce îl înţelegi şi începi să faci schimbări treptate în viaţa ta.

Dacă ai trăit într-o familie disfuncțională şi acest lucru te-a marcat şi simţi că-ţi afectează viaţa, cel mai indicat e să discuţi cu un specialist despre asta. Ca psiholog, eu ajut constant oamenii să vadă tiparul din copilărie care i-a marcat şi efectele pe care acesta le are în prezent asupra lor şi să se vindece de rănile trecutului.