Femeile, obsedate de măritiş?

Destinul rezervat de societate femeii, i-a propus, în mod tradiţional şi obligatoriu, căsătoria, ca singurul modus vivendi unanim acceptat. Majoritarea femeilor sunt căsătorite, au fost căsătorite, se pregătesc să se căsătorească sau suferă că nu sunt căsătorite. Le-am putea numi cele 4 forme de agregare ale femeii…

Dacă pentru bărbat, căsătoria este o alternativă, femeii i se impune. Ea apare ca fiind relativ pasivă, „este luată de nevastă”, faţă de el care este activ, hotărăşte pentru destinul lui, „se însoară”, „îşi ia nevastă”. În DEX, femeia este definită ca persoana adultă, de sex feminin, căsătorită, soţie sau nevastă.

Căsătoria, prin natura patriarhatului ce guvernează lumea de mii de ani, este destinată femeii pentru a o apăra împotriva libertăţii unanim acceptate a bărbatului. Până în zilele noastre, toleranţa pentru libertăţile femeii este net inferioară celei masculine, cu precădere în aria sexualităţii.

Recomandări

10 motive pentru care nu ar trebui sa te casatoresti

Chiar şi în mileniul III, libertina este percepută ca stricată, libertinul ca erudit. Femeia singură este marginalizată de societate (cu precădere de către suratele ei), în timp ce, burlacul este un vânat valoros, centrul atenţiei tuturor. Dacă idealul masculin este îndreptat către afirmare şi cucerire, către exterior, idealul fericirii feminine se materializează într-un cămin, în care să se simtă sigură, dar implicit izolată de restul lumii.

Cuplul, căminul reprezintă pentru femeie soarta şi menirea ei, expresia valorii ei sociale şi a adevărului ei cel mai intim. Bărbatul se căsătoreşte pentru a se ancora în imanenţă, nu pentru a se închide în ea. Femeia, din moralitate, ipocrizie, orgoliu, timiditate sau frica de singurătate îşi propune, ca singură valoare, obţinerea statutului de femeie măritată, ca pe o cruce ce trebuie dusă, ca o nevoie imperios necesară, nu întotdeauna bazată pe dragoste adevărată.

Căci a iubi nu ar trebui să însemne neapărat căsătorie deoarece e dificil să transformăm dragostea în datorie. Riscul de a ucide sentimentul e semnificativ, de aici preponderenţa cuplurilor oficiale bazate exclusiv pe obişnuinţă, pe asumarea unei sorţi terne şi a unei datorii impuse de false cutume.

Între statut şi eşec

În lupta împotriva soţului/partenerului oficial ce o frustrează şi o necăjeşte, rareori femeia alege soluţia de a-l părăsi. Preferă pedepsirea acestuia, închizându-l într-o căsnicie nesatisfăcătoare, cu preţul nefericirii ei, ascunzându-se sub pretextul datoriei, al maturităţii sau al sacrificiului pentru copii sau moralitate.

De fapt, frica de un nou început, conştientizarea eşecului personal, teama de singurătate şi de stigmatizare predispun femeia la sacrificiu şi complacere, la compromis şi minciună, la acceptare aproape necondiţionată a unui surogat de relaţie nefuncţională şi nepotrivită. Cuplul devine o microcomunitate în care cei doi şi-au pierdut autonomia, fără a depăşi însă singurătatea, sunt static asimilaţi unul altuia, fără existenţa vreunui schimb emoţional sau spiritual între ei, iar femeia este “condamnată la moarte”, pentru că ea este cea care a eşuat în cea mai importantă valoare a ei, măritişul.

Bărbatul este mai întâi ceea ce reuşeşte în lume, femeia este ceea ce reuşeşte în cuplu. Dar cuplul nu o protejează împotriva libertăţii sale vide, trezindu-se astfel la realitatea solitudinii ei, de care a încercat să fugă prin căsătorie, a abandonului şi a inutilităţii.

Drama căsătoriei este că ea nu-i asigură femeii fericirea visată. Femeia aşteaptă ca uniunea dintre cele două sexe, căsătoria să o salveze de tristeţe şi singurătate şi să îi satisfacă cele mai adânci nevoi. Are pretenţia ca partenerul să răspundă cerinţelor ei conştiente şi inconştiente chiar înainte de a fi exprimate. Şi totuşi căsătoria e cursa ce ne-o întinde natura, spunea Shopenhauer, iar monogamia este poate singura idee utopică din Biblie.

Totuşi, către ce ne îndreptăm?

Forma tradiţională a căsătoriei este în curs de modificare, dar constituie încă o mare dezamăgire pe care cei doi o resimt în mod diferit. Chiar dacă femeia nu mai este „dată” de către părinţi, dacă are teoretic drepturi aproape egale cu bărbatul, îşi alege singură partenerul, poate divorţa liber, împarte treburile gospodăreşti şi chiar concediile postnatale, are joburi şi distracţii comune, încă percepţia căsătoriei rămâne complet diferită, bărbatul găsindu-şi împlinirea în mod concret în libertate (muncă, acţiune, luptă), pe când pentru femeie, libertatea ca atare nu are decât o formă negativă şi dureroasă.

Dorinţa de a schimba partenerul există în fiecare femeie, dar efortul este epuizant şi nefezabil. Transformarea unui bărbat adult, dezbărându-l de obiceiuri ancestrale şi convingeri fixiste vechi de decenii, este într-adevăr o misiune imposibilă. Aparent, nu ne rămâne decât să ne complacem în compromis sau, în cel mai fericit caz, să încercăm schimbarea modului de reacţie la ideologia şi comportamentul lui.

Căci, de cele mai multe ori, căsnicia se îneacă în marea de aşteptări nerealiste ale femeilor. Dependenţa de celălalt, de căsătorie, ucide frumuseţea unei relaţii de iubire. Confundarea căsătoriei cu o barcă de salvare duce la dezamăgire. Căci condiţia sine qua non a fericirii ţine de propriul univers al fiecăruia, de independenţa şi echilibru personal, iar cei care aşteaptă de la căsnicie salvarea sufletului, sunt primii dezamăgiţi.

Trăim într-o societate monogamă infectată de adulter. Chiar dacă bărbatul pare înspăimântat la început de angajament pe termen lung, inconştient el caută o soţie care să-i nască şi să-i crească viitorii copii, o parteneră pe care să nu o resimtă ca pe o povară purtată pe umeri, un interlocutor care să-i vorbească aceeaşi limbă, o persoană liberă, care să-i menţină viu interesul, o redută permanentă.

Cuplurile funcţionale sunt cele care reuşesc să dezvolte interese, aspiraţii, dar mai ales libertăţi comune. Cele care reuşesc să fie ele însele în afara relaţiei, la fel de naturale şi autentice ca în interiorul cuplului vor câştiga bătălia cu sexul opus. Numai aşa se poate ridica presiunea emoţională aşezată ancestral pe umerii căsătoriei. Şi implicit eşecul!