Gaşca Zurli cucereşte România

Sunt simpatici, tonici, plini de energie, iar zeci de mii de copii din toată ţara se distrează la spectacolele lor. Mai mult, vizualizările de pe youtube au ajuns la 15 milioane.

Am stat de vorbă cu Mirela Retegan, cretoarea Zurli, şi am aflat care este secretul unui produs de succes care înveselşte la maximum pitici şi părinţi deopotrivă.

CSÎD: Mirela, cum faci faţă întâlnirii cu mii de copii? Care este secretul tău?

Recomandări

Sportul pe care îl practici îţi trădează personalitatea?

Metode de gestionarea stresului

Mirela Retegan: Pasiunea, bucuria cu care fac toate lucrurile acestea. Pentru că am înţeles foarte devreme datorită Mayei, fiica mea, că toţi copiii au nevoie de magie în viaţa lor. Aşa că am creat o lume pe care în primul rând Maya să o înţeleagă mai bine şi care să-i permită să-şi dezvolte imaginaţia. N-am introdus-o în nişte şabloane, i-am prezentat lucrurile într-un fel prietenesc, pozitiv în aşa fel încât ea să-şi creeze propria poveste despre fiecare lucru important. Eu n-am făcut altceva decât să mut pe scenă, mai întâi în Bucureşti şi apoi în toată ţara toate lecţiile pe care eu i le-am dat copilului meu.

CSÎD: Tu ai fost crescută la fel? Sau la polul opus?

M.R.: N-am fost crescută la polul opus. Eu am avut o copilărie normală, banală aşa cum probabil au avut-o toţi părinţii de vârsta mea, cu jucat în faţa blocului, cu “Ţară, ţară, vrem ostaşi”.

CSÎD: Citeai mult?

M.R.: Citeam foarte mult, ascultam foare mult teatru radiofonic. Eu recunosc vocile, Alexandrina Halic era pentru mine idolul în materie de teatru radiofonic, ascultam muzică, am văzut tot ce însemna filme româneşti. Am fost tot timpul atrasă de zona aceasta, negândindu-mă nicio clipă că aş putea să câştig din asta bani sau să fac din asta o meserie.

CSÎD: Îţi place să trăieşti în lumea copiilor?

M.R.: Mi-au plăcut dintotdeauna copiii. Când eram mică, voiam să mă fac educatoare. De fiecare dată când erau întruniri de familie, adulţii erau liniştitţi pentru că se ocupa Mirela de copii. Că aveam 10 ani, că aveam 14 ani, tot timpul ştiam să-i organizez în aşa fel încât să aibă treabă, să-i ţină ocupaţi, departe de plictiseala pe care o aveau stând prin preajma părinţilor lor.

CSÎD: Şi aşa la un moment dat, mai târziu, ţi-a venit ideea unui business. Ai intrat de la început sau era deja formată o piaţă a organizatorilor de petreceri, evenimente etc?

M.R.: Eu am început foarte târziu acest business, eu aveam 36 de ani. Eu consider că la această vârstă ţi-ai cam atins nişte puncte din carieră, că urmează să te aşezi la casa ta şi în viaţa ta şi să trăieşti din ce ai învăţat şi acumulat până la vârsta de 36 de ani. Or, eu la 36 de ani am schimbat tot, am luat totul de la zero, de la capăt, venită proaspăt de la Satu Mare într-un Bucureşti în care entertainementul se făcea deja la un alt nivel.

Erau foarte mulţi entertaineri moldoveni, existau în piaţă nişte nume cunoscute care au dispărut pe parcurs. Ideea de a face un business din toată povestea asta mi-a venit de la Dan Daniel, voiceover-ul Pro-ului, prietenul meu de-o viaţă care are o fetiţă de-o seamă cu Maya. Am fost în 2006 la o petrecere de-a Medeei în 2006 unde copiii se plictiseau îngrozitor într-un loc de joacă. Şi eu i-am luat, i-am organizat, am făcut spectacol şi a ieşit o super petrecere pentru Medeea.

La final, i-am zis lui Dan: pune o sută de euro pe masă pentru că i-am făcut petrecerea fiică-tii! 🙂 Şi el a zis: dar chiar aşa, tu de ce nu faci asta pe bani? Cum să fac asta? E o glumă. Eu am făcut-o aici, ca să ne distrăm noi. Pentru că am observat că toată atenţia adulţilor s-a îndreptat spre copii.

Brusc, petrecerea a devenit interesantă: de la un pretext să ne întâlnim, să socializăm, să bem o bere, să vedem cine ce mai face, am devenit preocupaţi de evoluţia copiilor noştri. Şi Dan a zis: eşti foarte tare, n-am mai văzut niciodată o petrecere atât de frumoasă cum a fost a Medeei. Şi de atunci mi-au rămas vorbele lui în minte şi a fost doar un pas până la crearea buinessului.

Dar existau deja pe piaţă foarte multe firme care făceau asta. Dar o făceau cumva în şablon. Toată lumea făcea acelaşi lucru. Eu am venit cu o reţetă proprie, cu ceea ce am crezut eu că le face copiilor plăcere să facă într-o petrecere. Şi încet, încet am câştigat teren până când Zurli a devenit cel mai tare în petrecerile private pentru copii. După aceea, ne-am dus în zona de teatru.

Teatru tot aşa l-am scris pentru Maya: din dragoste pentru ea, am reinventat spectacolele de teatru clasice, folosindu-mă de foarte puţine mijloace şi bazându-mă foarte mult pe mesaj şi pe comunicare. Eu fiind om de radio, am înţeles foarte repede cât de important este cuvântul şi că de fapt copiii văd ceea ce aud. Dacă eu nu-i pun în spatele actorilor un decor şi nu-i introduc într-un şablon prin care să-l oblig să vadă ceea ce se vede, el vede de fapt mult mai mult.

Şi atunci doar aude mesajul meu, simte libertatea de a-şi crea propriul scenariu şi de fapt aici e succesul Zurli, în faptul că noi îi lăsăm să-şi creeze propria poveste în funcţie de cum simte fiecare, de cum înţelege fiecare, fără să-i introducem în nişte şabloane, fără să le spunem că e bine sau cum e rău. E foarte bine aşa cum reuşeşte fiecare să vadă lucrurile.

CSÎD: Ce impact aveţi asupra părinţilor?
M.R.: Fantastic. Deci este fantastic. Întâlnirile cu Zurli le schimbă abordarea în relaţiile cu copilul. Pentru că rolul Mirelei Retegan pe scenă este rolul adultului care ştie să se pună şi la mintea copilului, dar care comunică de la egal la egal cu părintele. Şi eu sunt mamă, vorbesc de pe poziţia cuiva care a trecut prin aceste experienţe. Ştiu cum se creşte copilul, ştiu care sunt şi plusurile şi minusurile, dar am reuşit să fac asta cu bucurie şi cu o uşoară relaxare pe care le-o transmit şi părinţilor din sală. Şi ei empatizează cu mine. Să-ţi dau un exemplu: gaşca Zurile vine la un moment dat pe scenă cu jucăriile de pluş. Şi întreb în sală: şi voi dormiţi cu jucăriile de pluş? Daaaa. Să ridice mâna copiii care dorm cu jucăriile de pluş! Toate mâinile în aer! Imaginează-ţi o mie de mâini! Să ridice mâna copiii care mai dorm cu mami! Opa. Şi se aude din sală: opaaaa! Şi se ridică nişte mânuţe! Să ridice mâna copiii care dorm singuri! Mai vezi câteva mânuţe răzleţe! Şi acum să ridice mâna copiii care promit că până data viitoare când ne întâlnim, încearcă să doarmă singuri! Nu-i condiţionez niciodată, le las libertatea de a accepta provocarea mea! Şi ridică toţi mâna! Şi acum să ridice mâna mămicile care mai dorm cu tăticii copiilor lor! :))) Şi se aude un râs imens din sală şi mai vezi 4, 5. Şi zic: a, Braşovul stă bine, la Sibiu erau numai 3. Promiteţi că până data viitoare când ne întâlnim încercaţi să reparaţi această situaţie? Cumva facem haz de necaz! Deci nu vin să spun: nu e ok, deci fiţi atenţi, a zis nu ştiu care psihoterapeut din America că dacă dorm cu copilul până la vârsta nu ştiu care, iese copilul nu ştiu cum sau rămâne dependent.

CSÎD: Îi provoci să vadă nişte lucruri pe care le-au uitat?

M.R.: Să şi le recunoască. Dar să le recunoască în glumă. Şi mai mult: să vadă că nu sunt singurii cărora li se întâmplă.

CSÎD: Ce se întâmplă cu copiii timoraţi, cu părinţii crispaţi?

M.R.: Se relaxează. Tăticii sunt cei mai drăguţi. Vin şi stau cu mâinile încrucişate la modul: m-a târât aici, ok, bine, am venit, n-am avut de ales. La prima piesă, oricum e şocul pentru că în momentul în care se deschide cortina, auzi ţipete ca la Michael Jackson.

Şi din start, nu prea înţeleg pentru că ei au ştiut că vin la un spectacol de copii. După care văd nişte oameni în toată firea care joacă de dragul copiilor fără să se maimuţărească, nu sunt nişte clovni. Sunt nişte artişti care fac nişte lucruri foarte firesc. Şi îi observi cum încet, încet se deschid, se relaxează, iar finalul e cu promisiunea părinţilor, o sală întreagă de adulţi cu degetul pe nas care promit să citească poveşti în fiecare seară, să aibă mai multă răbdare cu copiii lor.

CSÎD: Cum alegi subiectele spectacolelor?

M.R.: Până acum am produs “Tiribam Tiribum”, “Am o căsuţă mică”, “Uite vine Moş Crăciun”, “Întâmplări din lumea poveştilor” şi “Zboară, zboară, Vrăjimăturică”. Fiecare spectacol abordează o temă. În “Tiribam Tiribum”, vorbim despre formulele de politeţe: Tura Vura, vrăjitoarea este contrapunctul, ne ridică mingea la plasă pentru că nu vorbeşte corect. În loc de “te iubesc”, spune “te ciupesc”, în loc de “te rog frumos”, spune “mai bine rod un os”.

În “Am o căsuţă mică”, vorbim despre mâncarea sănătoasă: Tura Vura mănâncă doarte cartofi cu ciocolată la micul dejun şi nu are energie absolut deloc, iar noi toţi ceilalţi care am mâncat foarte sănătos o învingem. În “Întâmplări din lumea poveştilor”, fetiţa Zurli nu prea are chef să-şi facă curat prin cameră şi invocă cele mai nepotrivite personaje de poveste, Lupul din Scufiţa Roşie şi Motanul din Pinocchio, adică exemple negative şi i se dă o lecţie.

Iar în “Zboară, zboară Vrăji măturică”, am pornit de la ideea că în fiecare casă există o mătură şi fiecare mătură are un făraş al ei. Şi că mătura este simbolul curăţeniei pe care ar trebui să o facem cu bucurie, plecând de la curăţenia din agenda telefonului până la curăţenia de acasă, în haine, cărţi. Îi ajutăm pe copii să perceapă ideea de a face curăţenie altfel decât ca pe o pedeapsă. Noi venim cu o propunere prietenească în care mătura devine un personaj pentru copii şi le dăm tipsuri. Îi învăţăm cum să-şi strângă jucăriile pe „Un elefant care se legăna” până se termină cântecul.

CSÎD: Cum vă încărcaţi cu energie ca s-o luaţi tot timpul de la capăt?

M.R.: Noi ne distrăm foarte tare. Ceea ce se întâmplă pe scenă e o finalitate a ceea ce se întâmplă în microbuz. Deci noi suntem 9 oameni care se joacă non stop. Noi suntem primii care ne facem jucării unul altuia, care facem glume pe seama noastră, avem jocuri pe care le jucăm în microbuz sau în hoteluri când aşteptăm.

E greu efortul pentru mine pentru că am cu 20 de ani mai mult decât ceilalţi. ŞI mi se întâmplă des să mă opresc în mijlocul unui spectacol, să mă uit în sală şi când văd atâtea perechi de ochi fascinaţi de ceea ce se întâmplă, cu multă bucurie şi să măgândesc: eu am făcut asta?

CSÎD: Te mai emoţionezi, mai plângi?

M.R.: Da, sunt situaţii când mă duc în culise şi nu mă pot abţine. Momentul când intră Zâna e emoţionant pentru toată lumea de pe scenă. Depinde şi de sală: sunt săli când primim foarte mult de la ei, sunt săli în care dăm foarte mult şi oamenii reacţionează diferit.

CSÎD: Aţi avut şi copii reticenţi, care n-au intrat în poveste, având în vedere că mulţi sunt cu ochii în tablete, gadgeturi?

M.R.: Nu există. Dacă e o poveste credibilă, ei te cred. Asta dacă îi tratezi cu responsabilitate şi dacă simt că nu-i abordezi ca pe nişte copii care nu înţeleg. Noi îi tratăm foarte serios. Lucrurile sunt foarte serioase şi tot ce facem noi pe scenă le este cunoscut, nu facem nimic nou.

Fiecare se regăseşte în ceea ce se întâmplă pe scenă pentru că toate întrebările noastre, toate provocările, propunerile se regăsesc în ce ştiu ei.

E fiecare cu conştiinţa lui: fiecare ştie ce-a mâncat în momentul în care eu pun întrebări despre ce s-a mâncat şi cine a mâncat sănătos. Sunt răspunsuri pe care ni le dăm personal. Noi nu le cerem nişte răspunsuri, îi lăsăm să mediteze. Se simt confortabil nu se simt luaţi la rost. Eu cred că am înlocuit educaţia formală cu spectacolul imaginaţiei.

Premieră Zurli

Gaşca Zurli vine într-un super show la Sala Palatului, pe 31 mai, când copiii şi părinţii vor putea vedea cum prinde viaţă povestea scrisă de Mirela Retegan, ”Zboară, zboară, Vrăjimăturică!”