Hommo economicus – Propriu-mi şef sau “albinuţa 5752”?

Recent, după foarte mult timp, am mers cu metroul… Iniţial, când am aflat că bolidul personal necesită reparaţii considerabile, pentru care va fi reţinut în service câteva zile, am încercat senzaţia de panică. Dependenţa de autoturism s-a instalat pe nesimţite şi împreună cu dependenţa de my smartphone & my laptop m-au transformat în ceea ce sunt azi: femeia de succes, realizată profesional, independentă şi modernă.

Privesc în jurul meu toţi voiajorii trenului celui galben şi realizez încă o dată ce diferite vieţi trăim. Oamenii aceştia, ce se trezesc cu noaptea-n cap şi pleacă spre un serviciu monoton şi rutinat, care muncesc ca nişte albinuţe de ani buni, 8 ore zilnic, de la 8.00 la 17.00, care consumă exclusiv salariul (de bugetar sau simplu angajat) “lungindu-l” numai ei ştiu cum, toţi oamenii aceştia îmi par complet nefericiţi! Am tras întreaga tinereţe să nu ajung aşa!

Am vrut cu tot dinadinsul să-mi fiu cumva, propriu-mi şef, să fiu “capitalistă”, am fost dispusă să muncesc mai mult, dar pentru mine, să pot să vin când vreau, sa plec când vreau, să mă simt liberă. Şi dacă într-o zi vreau să mă trezesc la 11.00, să pot s-o fac fără să-mi fie frică de cartela de pontaj. Şi dacă vreau să stau acasă într-o zi sau la terasă, să pot lucra nestingherită pe laptopul meu (drag sau drog), exact ca-n birou. Şi dacă vreau vacanţă, să pot zbura oriunde şi oricând – nu doar în cele 21 de zile de concediu legale, “stoarse” din Codul Muncii.

Recomandări

Cum scapi de stresul profesional

Identifică şi combate balamucul de la job!

Iar peste zi să pot merge la sală, să-mi îngrijesc look-ul şi să-mi prelungesc tinereţea. Să pot mânca doar în oraş, obligatoriu bio, eco, natural, nu pacheţelul – sufertaş, gătit de seara. E tot ce mi-am dorit şi-am reuşit!  Nimic din “modus vivendi-ul”mamei mele nu repet eu. Sunt liberă! Thx God!

Vânătoarea de proiecte

Dacă părinţii noştri munceau o viaţă în acelaşi loc, noi schimbăm job-urile anual sau, şi mai grav, colaborăm pe un proiect anume şi atât. Iar viaţa noastră s-a transformat într-o continuă vânătoare de proiecte. Şi fiecare proiect are un deadline ce ne apasă şi ne sclavageşte mai aprig decât orice dictator.

Dacă părinţii noştri trăiau liniştiţi dintr-un salariu mediu pe economie, azi acest lucru este imposibil. Dacă părinţii noştri se trezeau devreme, însă la 16.00 negreşit erau acasă, trăindu-şi viaţa personală, noi ne permitem “luxul” să dormim cât vrem, dar nu plecăm spre casă înaintea finalizării oricărui task, chiar dacă asta presupune uneori (cam des) căderea nopţii. Şi apoi, chiar dacă am pleca, tehnologia ultra modernă ne împiedică să avem o viaţă personală delimitată de birou. Căci fiecare dintre noi (cei “liberi” şi “independenţi”) am primit mail-uri în timpul cinei în familie (din ce în ce mai rară), am scris contracte uitându-ne şi la desene animate, am trimis SMS-uri urgente de la serbările copiilor sau am muncit în parc, pe bancă, în timp ce petreceam “timp de calitate” cu familia. Cu toţii am fugit către birou şi noaptea şi în weekend atunci când s-a ivit ocazia să ne demonstrăm devotamentul şi responsabilitatea. Azi, e aproape imposibilă distingerea intereselor personale de cele ale angajatorului. Randamentul şi performanţa au devenit ambiţii personale.

Biroul din franţuzescul bureau…

Biroul care iniţial a desemnat doar pânza ce acoperea masa de scris, apoi se referea la piesa de mobilier şi apoi la spaţiul locativ, a devenit azi o stare de spirit permanentă. Frecvenţa (cele câteva liniuţe din colţul ecranului telefonului mobil) a devenit cel mai puternic drog. O zonă neacoperită echivalează unui adevărat sevraj. Orele târzii din noapte ale email-urilor de serviciu certifică dependenţa de muncă şi “libertatea” zilelor noastre.

Dacă alcoolicul este un paria a societăţii moderne, workaholicul reprezintă un model demn de plagiat. În fond tot despre dependenţă este vorba şi despre lipsa de control! Fără să ne dăm seama, am devenit angajaţi de Clasa valorică A: nu consumăm mult, nu cerem bonificaţii, ne autoexploatăm şi suntem activi 24 de ore dacă trebuie.

Viaţa personală e rătăcită şi înghiţită de job, cercul de prieteni coincide exclusiv cu cercul de colegi, timpul liber se contopeşte cu munca, nu putem delimita viaţa personală de serviciu. În mentalul colectiv, un team building-ul e perceput ca timp de relaxare. Avem senzaţia că în timpul serviciului ne permitem tot felul de libertăţi, dar omitem să vedem că timpul personal este violat oricând de responsabilităţi de birou, deadline-uri şi mai ales de necesitatea obsesivă, permanentă şi imperioasă de perfecţionare, pentru a ne menţine pe piaţa muncii.

Şi când fac referire la perfecţionare, vorbesc o dată de cea profesională, ce se extinde către toate sferele (specializări în domeniu, cursuri de relaţionare, de self-esteem, de dezvoltare personală, şi ceva (orice) în plus: limbi străine, programe de calculator, marketing, management etc.), precum şi de perfecţionarea “imaginii-must have”: un trup atletic, tonifiat, detoxifiat şi obligatoriu operat (estetic), dantura impecabilă, faţa liftată etc.

Goana după performanţă

Trăim într-o societate în care aspectul fizic a devenit mai important decât competenţa profesională. Jogging-ul (cu precădere cel pe bandă) a devenit sportul unei societăţi aflate în goana după performanţă. Până şi mersul la sală (chipurile în timpul liber) a devenit astăzi, în esenţă, o responsabilitate de serviciu. Chiar şi actul de a mânca, de a te hrăni (o treabă pur personală), este perceput ca un exil interior al neprofesioniştilor în mijlocul globalizării.

Dacă până nu demult, câteva kilograme în plus reprezentau bunăstarea şi performanţa, azi sunt eticheta eşecului, a delăsării şi implicit a incompetenţei. Oamenii au învăţat să nu îşi mai conceapă viaţa sau imaginea personală ca pe ceva predestinat, ci mai degrabă ca pe un proiect în continuă îmbunătăţire. Jucăm doar rolul actorului competent social, că pare liber, dar este sclav mai mult decât oricând.

De aici se nasc angoase, nostalgii şi disonanţe cognitive ca preţ ale succesului. Iar în agendele psihoterapeuţilor se poate identifica pulsul societăţii muncitoare, ce este mai nefericită şi mai stresată decât oricând. În epoca în care noi simţim că suntem liberi, Japonia “exportă” în întreaga lume atât caroshi (moartea prin suprasolicitare), cât şi karo jisatsu (sinuciderea provocată de stresul la muncă).

Am devenit nişte roboţi, frumoşi, deştepţi şi performanţi, dar, ca orice maşinărie, avem termen de valabilitate limitat! Şi aceasta este chiar propria noastră viaţă, pierdută după noile reguli impuse de globarizare.

Oare asta înseamnă LIBERTATE?

Paradoxal, azi muncim mai mult şi avem mult mai puţin timp liber, chiar dacă asta a fost prioritatea nostră în ultimii 30 de ani. Am încercat să ne simplificăm viaţa şi munca, am creat maşinării care să ne preia sarcinile, iar nouă ne-au fost atribuite, pe nesimţite, sarcini noi. Dacă structurile rigide de control au dispărut, angajatul modern este un manager exigent al propriului eu şi un talentat exploatator de sine, ce îşi foloseşte forţa de muncă în cel mai eficient mod.

Visul unei societăţi libere pare mai îndepărtat decât oricând. Economia globalizată insecurizantă desăvârşeşte “arta exploatării de sine”. Însă trebuie ţinut cont de posibilităţile de a da sens vieţii, dincolo de muncă şi goana după pecuniar. Omul modern trebuie să înveţe să delimiteze cele două părţi distincte ale vieţii sale şi să-şi prioritizeze nevoile. Însă, pentru a reuşi să ne plasăm nevoile personale mai presus de cele profesionale este nevoie de un echilibru interior sănătos şi de un spirit combativ. Învăţaţi să spuneţi “nu” în loc de “se rezolvă” la serviciu şi “da” în loc de “altădată” vouă, prietenilor şi familiei voastre!

Sfatul psihoterapeutului:

Dintotdeauna, oamenii au nutrit speranţa că într-o zi vor deveni propriul lor stăpân, că vor munci după propriile reguli şi disponibilităţi, că îşi vor organiza viaţa în felul propriu şi în interesul propriu. Un vis frumos, ce pare că a prins viaţă azi, când tot mai mulţi oameni sunt freelanceri, prestează doar colaborări, sunt PFA sau PFI sau chiar patroni. Ce poate fi mai securizant decât să-ţi fi propriul tău şef?

Dar realitatea se dovedeşte a fi mult mai cruntă! Trăim o viaţă în sclavie şi nici măcar nu realizăm. Am devenit propriii noştri şefi-dictatori, auto-exploatatori şi opresori. Suntem angajaţi într-o continuă competiţie pe piaţa muncii, unde doar eficienţa de moment contează, unde nimic nu-i sigur şi constant. Niciodată în istorie nu s-au prestat mai multe ore suplimentare neplătite ca acum. Niciodată oamenii nu s-au auto-exploatat ca azi. În foarte rarul weekend liber plătesc (din banii proprii, evident) un training de perfecţionare. Este pentru prima dată în istorie, când un procent semnificativ din populaţia aptă de muncă  prestează 2 sau mai multe job-uri.