În primăvara vieţii – încotro?

Am 17 ani şi o problemă! Nu am deloc un plan exact de viitor! Şi toată lumea-mi cere asta, ca şi cum e musai să posezi un drum, iar fără el te afli într-un grav pericol. Habar nu am! Nehotărârea este acum cuvântul care-mi guvernează perspectiva asupra propriului meu viitor!

Îmi pun continuu întrebări, dar nu găsesc răspunsul. Singură nu răzbesc printre atâtea întrebări, prietenii sunt tot la fel de dezorientaţi ca mine, părinţii nu ştiu cum se vede viaţa, din punctul în care mă găsesc acum, iar de instrucţiuni de folosire n-am beneficiat, odată ce am primit cadou această viaţă. Nimeni nu ştie vreun răspuns la întrebările ce nu-mi dau pace, iar unii nici măcar nu înţeleg vreuna dintre întrebări!

Planuri de viitor? Trebuie să le ştii!

Recomandări

Spaima numită volan (text scris de o femeie)

5 semne că ești nefericit. Privitul în exces la televizor, un indiciu că ești nemulțumit de…

Către ce vrei să te îndrepţi? Ce vrei să te faci? Pesimismul meu, altfel realist, mă îndeamnă totuşi să îmi pun mai întâi întrebarea dacă am într-adevăr un viitor, decât cum va fi acesta? Căci, la modul ideatic, mi-ar plăcea viitorul din „pantofii” unui profesor care să ştie cât de important este să ajungă la sufletul copilului, să nu-l castreze, închistându-i dezinvoltura şi omorându-i originalitatea şi naturaleţea.

Sau poate din interiorul unui halat alb al unui doctor care să trateze mai degrabă omul, nu boala, eticheta pusă pe o fişă sau codul dintr-un sistem de asigurări. Sau viitorul oricărui alt job, făcut din pasiune, fără vreo motivaţie pecuniară, al cărui salariu să-l pot dona cu bucurie vreunui om mai nevoiaş! Dar mi-e atât de greu să cred că mai poate exista un astfel de viitor! Mi s-a tot zis că este important să faci ce-ţi place. Dar dacă tot ceea ce-mi place mie nu-mi asigură nimic din necesarul musai?

Ai mei văd totul în culoarea banilor şi a maşinilor şi-al traiului în lux. OBLIGATORIU! Să faci ceva, orice, dar să aducă bani! Cum să te faci artistă? Să mori de foame? Şi geolog? Ce mai e şi prostia asta? Pictoriţă? Exagerezi! Nimic din modul în care mi-ar plăcea să-mi duc viaţa nu intră în discuţie! Meseriile „la modă”, cele agreate de ai mei şi de mai toţi părinţii zilelor acestea, sunt musai cele care, chipurile, aduc bani!

Ca şi cum singurul ţel al vieţii a devenit colecţia de bani, care aparent te fac puternic, când de fapt, nu te fac decât un simplu sclav. Şi dacă lumea asta, orânduită astfel, mâine ar muri, tu cine-ai fi sau ce ai şti să faci? Şi mai ales ce ar conta cu adevărat?

Părinţii, factor-cheie

În spaţiul balcanic, părinţii sunt cei care au rolul decisiv în alegerea viitoarei meserii a copilului, purtând de asemenea misiunea cea mai grea. Motivaţi de realitatea evidentă a asumării exclusive a întreţinerii copilului, părintele se impune în alegerea facultăţii, a profesiei şi implicit a viitorului acestuia, fără a ţine cont de veleităţile şi aptitudinile copilului sau de ceea ce l-ar face fericit.

Se erijează în atotştiutori şi consideră că valorile după care s-a ghidat societatea până acum vor rămâne aceleaşi şi vor funcţiona şi după alţi 20 de ani. Sau mai rău, chiar îi obligă să pornească pe acelaşi drum ca şi ei, impunându-le aceeaşi profesie, pe considerentul că e bănoasă, are un loc de muncă asigurat sau este chiar „afacerea lăsată moştenire”.

Profesia, misiune dificilă

Mai există o situaţie de intruziune, specific mioritică, atunci când părintele îşi obligă copilul să facă o facultate, indiferent care, de dragul unei diplome, consumându-i astfel timpul şi resursele şi distrugându-i şansa unui început ferm în direcţia potrivită. Şi de aici, adevărata tragedie a unei vieţi trăite în mediocritate, nemulţumire, nedăruire şi frustrări.

La adăpostul scuzei „copilul nu ştie cu ce se mănâncă viaţa”, ne erijăm în atotştiutori, când numai el, copilul, ştie exact ce poate, ce vrea şi unde vrea să ajungă! E dreptul lui, mai drept decât orice să îşi aleagă viaţa! Părintele ar trebui doar să-l asculte, să îl îndrume, să îl susţină şi să-i arate ce-ar însemna o opţiune sau o şansă, ce consecinţe ar trebui asumate şi cam atât.

O alternativă la „obligativitatea” facultăţii ar fi ceea ce americanii numesc „gap year”, anul de pauză, în care tinerii experimentează diverse meserii, călătoresc sau fac voluntariat. Profesia aleasă influenţează întreaga viaţă, iar satisfacţia oferită de un job potrivit nu poate fi înlocuită cu nimic, cu atât mai puţin de bani, oricât de mulţi ar fi aceştia.