Iubirea de sine nu face parte din educația nostră, a românilor. Noi am fost crescuți cu ideea că e mai important să faci lucruri pentru ceilalți, să-i pui pe alții pe primul plan. Fapt ce ne-a făcut să nu fim bine cu noi, să avem frustrări și resentimente. Și, evident, să nu știm de ce. Acum, de câțiva ani, învățăm pe pielea noastră că a ne pune pe noi pe primul plan, că a învăța să ne iubim pe noi înainte de a-i iubi pe alții are mare legătură cu propriul echilibru emoțional.
Nu ne-a învățat nimeni că “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” înseamnă, mai întâi de toate, să te iubești pe tine însuți/însăți. Să ai grijă de tine, să nu te judeci, să nu tragi de tine, să-ți asculți corpul, să faci lucruri bune pentru sănătatea și starea ta de bine! Și, abia după ce ai făcut toate aceste lucruri pentru tine, să îi iubești și pe ceilalți. Dar, noi am fost educați în communism, perioadă în care nu era considerate importantă persoana, ci comunitatea, colectivul, societetea!
Spre deosebire de educația din societetatea noastră fost comunistă, cultura occidentală a pus foarte mult preț pe individ, pe realizarea lui, pe starea lui de bine.
În ultimii câțiva ani, conceptele precum – iubirea de sine, îngrijirea de sine, chiar și ideea de selfie au generat dezbateri intense. A devenit „iubirea de sine” un termen de marketing? Îngrijirea de sine ne face mai autocritici? Este Kylie Jenner cu adevărat cea mai tânără miliardară realizată „pe cont propriu” dacă și-a început, de fapt, afacerea cu banii familiei și faimă? Un „selfie” arată lumii varianta noastră cea mai bună sau prezintă o versiune mai bine conturată decât în realitate și poate chiar ușor modificată a modului în care credem că ne-ar plăcea să arătăm? Când oamenii spun „iubește-te pe tine însuți”, oare la ce se referă, de fapt?
Cu toate că ideea de sine nu este nouă, din ce în ce mai multe culturi au început să o preia și să o marketizeze după bunul plac, iar ideile noastre despre sine evoluează constant. În vest, avem tendința de a vedea sinele ca o entitate separată, cu granițe clare care delimitează o identitate independentă. Această viziune asupra sinelui este compusă din gânduri despre încredere, îndoială, fericire, eșec, abilitate, dizabilitate și privilegii sau lipsa acestora.
Poate fi minunat să fim singuri, să facem un masaj, să ne gătim singuri o masă delicioasă, dar aceasta nu esteneapărat iubire de sine, este încredere în sine și autosuficiență. Dragostea de sine, pe de altă parte, este mai aproape de explicația specialistului Terry Real, care abordează subiectul stimei de sine, afirmând că aceasta reprezintă capacitatea noastră de a ne vedea pe noi înșine ca un individ cu defecte și de a ne menține, în ciuda defectelor pe care le observăm, o doză ridicată de respect. Iubirea de sine este capacitatea de a nu cădea într-o mare de dispreț chiar dacă momentele prin care trecem sunt ceva mai dificile.
Ființele umane sunt în același timp dependente și de sine stătătoare: „Când scriu o carte, încep cu mulțumirile, pentru că fără acești oameni nu aș fi putut scrie cartea. Sunt foarte dependentă de expertiza, ajutorul, prezența și dragostea celorlalți. Toti suntem”, declară specialista Esther Perel, pe site-ul său.
Iubirea de sine este mai puțin despre capacitatea de a rezista singurătății sau de a stabili independența și mai mult despre conștientizarea și acceptarea incompletității noastre. Este vorba despre a-i lăsa pe alții să ne iubească chiar și atunci când ne simțim nedemni de a fi iubiți, deoarece versiunea lor despre noi este adesea mai bună decât a noastră.