Jurnalul bunicilor uitaţi de copii

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Avem tot ce ne putem dori, dar, cu toate acestea, nu ne bucurăm de nimic. Avem o casă cu o curte mare, o maşină, casa este plină de mobilă şi electrocasnice, iar frigiderul plin de bunătăţi. Toate acestea şi multe altele sunt cumpărate de copiii noştri care au plecat pentru a-şi face un rost în viaţă. Şi au reuşit. Avem trei copii, toţi căsătoriţi, cu o familie frumoasă şi copii mici, cu o carieră de succes care le asigură un venit substanţial, dar şi o poziţie socială onorabilă.

Ce ne lipseşte însă? Pentru că tot este perioada sărbătorilor, când pentru noi rănile sângerează mai mult decât oricând, ne lipsesc copiii, o strângere în braţe, o poveste despre ce mai fac ei şi cum îşi mai petrec timpul şi, dacă le mai rămâne vreme, poate ne mai întreabă şi pe noi cum suntem. Ne dau cu vârf şi îndesat din tot ceea ce le rămâne lor sau ne cumpără lucruri noi, minunate, dar nu avem ce face cu ele.

Recomandări

Jurnalul corporatistului nefericit

Jurnalul unei femei cu doi copii, al cărei bărbat lucra în străinătate

Dragostea, atenţia, iubirea, înţelegerea, poveştile de viaţă, întâmplările grele, dar şi cele haioase, speranţele, starea de sănătate, toate acestea formau cândva fundamentul unei familii sănătoase şi viguroase. Acum, din păcate, familia seamănă cu un furnicar, în care furnicile aleargă cât este ziua de lungă, pentru a agonisi lucruri, bani, valori, pe care le cară în muşuroiul care devine neîncăpător. Muşuroiul geme de lucruri şi sufletele plâng de suferinţă. Şi ştiţi când ne dăm seama de asta? Doar atunci când ne îmbolnăvim noi sau cei dragi nouă, sau când decedează o persoană la care ţineam. Atunci şi doar atunci, pentru o clipă, timpul stă în loc şi valorile tind să se schimbe. Gândurile şi planurile, promisiunile şi speratele capătă un alt sens. Ce păcat că nu ţine mult.

Omul uită repede de ce s-a întâmplat, uită ce a promis şi reia fuga după himere. Căci asta este boala omului modern. Fuga după o Fata Morgana ce se ascunde în spatele unei lumi virtuale, cum ar fi site-urile de socializare sau cele în care îţi poţi găsi partener pentru o oră sau o seară. Alteori se ascunde după promisiunile ce par a se împlini dacă atingi o anumită treaptă socială sau obţii bonusul promis.

Societatea îşi mănâncă indivizii de vii şi ei aleargă crezând că scapă. Sperând că o casă mai mare, o maşină mai puternică, un salariu mai mare îi pot face oameni superiori. Aleargă după supraomul lui Nice, uitând că el este doar un concept himeric, o hiperbolă ce nu există în realitatea obiectivă.

Noi, bătrânii, suferim. Suferim de singurătate din două motive. Pentru că societatea nu ne-a ajutat să ne unim. Ba din contră, după ce ne-a stors de vlagă şi de tot ce am avut mai bun în noi, ne-a aruncat la gunoi ca pe nişte păpuşi stricate. În societăţile civilizate sunt cluburi pentru seniori, se organizează excursii, întâlniri, serate. Sau sunt învăţaţi încă de când sunt în câmpul muncii să îşi formeze prietenii şi pasiuni comune ce îi ajută să îşi continue viaţa şi după pensionare. La noi, părinţii sunt doar cei la care apelezi când ai nevoie de ceva. Sau cei cărora, în cazul în care ai mai mult decât îţi este necesar, le oferi tot ceea ce nu mai ai nevoie, crezând că le faci o bucurie. Uitând că sunt şi ei persoane care judecă, care înţeleg cum merg lucrurile pe lumea aceasta. Şi se bucură, mai mult pentru a-ţi face ţie pe plac sau mai degrabă pentru că te văd decât pentru ceea ce îi aduci.

Al doilea motiv ar fi acela că am fost învăţaţi să ne sacrificăm pentru familie, pentru societate, pentru ţară. Am fost învăţaţi să ne depăşim condiţia învăţând, să ne câştigăm un rol social muncind. Ce nu ne-a învăţat nimeni ţine de modul în care ar trebui să ne bucurăm de viaţă.

La psiholog am venit pentru că doream să ne deschidem sufletul. Sau pentru că voiam să fim siguri că nu am înnebunit noi şi nu mai înţelegem cum stau lucrurile cu familia, societatea, viaţa. Ne bucurăm să vedem că suntem întregi, că gândurile noastre sunt la locul lor şi că bătrâneţea ne-a făcut mai nostalgici, dar nu ne-a luat din dorinţele fireşti.

Dragi copii, nu uitaţi faptul că, alergând după toate cele, vă pierdeţi pe voi. Vă cumpăraţi timpul netrăit alături de familie cu lucruri. Vă ascundeţi în case mari, pline de lucruri scumpe, dar goale de râsete şi îmbrăţişări, de conversaţii calde, de iubire. Familia înseamnă timp, sentimente şi discuţii. Nimeni şi nimic, de când există lumea aceasta, nu a putut schimba aceste valori.

La vremea noastră, ştiinţa reprezenta doar o tehnologie ce ne dădea posibilitatea să mai auzim o ştire, să dansăm o melodie cu soţia, să ascultăm o poveste cu copiii. Voi însă sunteţi pur şi simplu înecaţi în tehnologie care deocamdată vă ocupă viaţa, pentru ca odată, cine ştie când, poate foarte curând, să v-o ia, considerându-vă doar un virus inutil. Singura speranţă o reprezintă tot familia. Întreaga familie, cu părinţi, bunici, copii, nepoţi, fraţi, veri.”

 Autor: Psiholog Constantin Cornea