Jurnalul unei asistente medicale care şi-a dăruit întreaga viaţă îngrijirii pacienţilor

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Boala este, probabil, cea mai cruntă suferinţă pe care o poate avea un om. Niciodată nu m-am obişnuit cu degradarea pe care o produce în om o suferinţă medicală. Indiferent că erau bogaţi, săraci, cu 5 facultăţi, tineri sau bătrâni, toţi, în momentul în care ajungeau în salon, deveneau pacienţi.

Iar în acele clipe nu mai contau decât cei 7 ani de acasă. Bunul-simţ sau buna-creştere se vedea imediat. Indiferent cât de mare era suferinţa, omul, dacă putea rămâne om, avea mult mai multe şanse de vindecare sau cel puţin de ameliorare a suferinţei.      

Recomandări

Jurnalul unei femei care regretă că nu a făcut copii

Jurnalul unui om care nu mai avea mult de trăit

Apropiindu-mă de vârsta pensionarii, am simţit că nu mai pot. Când mi-am început meseria, am crezut că mă voi obişnui cu timpul, că voi deveni mai rece. Însă nu a fost aşa. Am pus mult suflet încercând să fac totul pentru pacienţi. Asta m-a costat un soţ şi o relaţie dezastruoasă cu fiica mea. Când am simţit că totul se duce pe apa Sâmbetei şi meseria nu îmi mai este de ajuns, am apelat la tine. Voiam să înţeleg unde şi cum am greşit şi ce mai este de făcut.

A fost greu la început. Eram obişnuită să ascult, nu să vorbesc. Îmi era mai la îndemână să privesc o operaţie decât în propriul suflet. Însă am fost surprinsă să văd cum îmi vin cuvintele pe buze, de parcă creierul meu se descărca independent de voinţa mea. Lacrimile îmi curgeau pe faţă acompaniindu-mi trista poveste de viaţă.

Am fost neplăcut surprinsă să îmi dau seama că nu am reuşit, chiar dacă credeam că am făcut-o, să păstrez un echilibru între familie şi muncă. Am descoperit faptul că la muncă îmi lăsam toată energia şi dragostea, pentru ca acasă să par o persoană rece, distantă, aproape fără suflet.

La puţin timp după mine, a venit la tine şi fiica mea. Era un tânăr medic de succes, însă rănile produse de relaţia mea cu tatăl ei erau adânci. De asemenea, relaţia ei cu mine, spunea ea, nu i-a oferit niciodată dragoste, compasiune.

Am fost căsătorită cu un alcoolic. Aşa l-am cunoscut, aşa a rămas. Am crezut la început că se va schimba, că alcoolul este doar o formă de distracţie. Însă, cu timpul, fiind şi cadru medical, mi-am dat seama că este bolnav. A refuzat orice formă de ajutor, orice discuţie, răspunzând de fiecare dată prin injurii. Mai mult decât atât, de câteva ori a fost şi agresiv fizic. A fost o relaţie greu de dus, în care am intrat de tânără, cu speranţe şi visuri, din care nu s-a împlinit mai nimic.

Când l-am cunoscut, era un bărbat frumos, cultivat, dintr-o familie bună, singur la părinţi. Îi cam plăceau femeile şi distracţiile, dar credeam că asta se poate schimba. M-am înşelat crunt. Distracţiile au rămas modul lui de viaţă, sponsorizat de părinţi, atât cât au trăit, şi de mine, apoi vânzând tot ceea ce i-a rămas de la părinţii lui. Când a pus casa alor lui în vânzare, am divorţat. Eram conştientă că o ia pe o pistă greşită şi că nu mai este cale de întoarcere. Fiica noastră intrase la medicină şi credeam că este momentul cel mai bun.

A fost extrem de furios când l-am anunţat de divorţ. Şi cu mare greutate am scăpat de el. Luni în şir mă urmărea pe la spital sau acasă, duhnind a alcool, cu hainele alandala pe el şi eventual cu un buchet de flori vraişte, încercând să mă împace. Însă eu am refuzat. Mă uitam la el şi îmi stârnea milă. Ce bărbat ar fi putut fi…

De când vine şi fiica mea la tine, relaţiile noastre s-au mai încălzit. A început să mă înţeleagă mai bine, iar eu să îi ofer mai multă afecţiune. Fostul soţ a fost suferit la un moment dat un accident cerebral şi a decedat la puţin timp. Am rămas doar noi două – ea la început de viaţă, eu stoarsă de vlagă.

Cred că discuţiile mi-au făcut foarte bine. Pentru că, puţin câte puţin, încep să simt din nou bucuria de a trăi. Mi-am redescoperit pasiunea pentru gătit. O lungă perioadă, din cauza soţului în permanenţă nemulţumit de ceea ce găteam, nu am mai intrat în bucătărie decât pentru câteva feluri de mâncare obişnuite. Acum mi-am făcut timp să urmez un curs în domeniu, mi-am cumpărat ustensile noi, de care sunt foarte mândră şi îmi surprind cât de des pot fiica gătind delicatese.

Fiica mea începe acum o nouă relaţie. Şi ea şi-a dat seama că era cât pe ce să îmi urmeze exemplul. Era într-o relaţie toxică şi, oricât am încercat să îi arăt asta, m-a blamat sau nu m-a ascultat. Sunt bucuroasă acum că a renunţat la acea relaţie şi îmi place noul ei prieten.

Cred că viaţa mea este acum pe un făgaş bun şi chiar dacă mai am coşmaruri din când în când cu fostul soţ sau visând pacienţi care au decedat ori au suferit răni sau operaţii grave, cred că şi acestea vor dispărea şi îmi voi putea trăi viaţa liniştită.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea