Jurnalul unei femei care muncea până la epuizare şi nu simţea nicio bucurie

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Când am venit la tine, munceam de îmi ieşeau ochii din orbite, aveam un salariu excelent, poziţie socială, oferte de la concurenţă, bărbaţi care se dădeau la mine la orice întâlnire de business sau pur şi simplu când îmi savuram cafeaua de dimineaţă. Însă nu simţeam bucuria. Aveam bărbaţi de o seară, de weekend, de teambuilding, ce mă agăţau la o cafea, la o degustare de vinuri sau la un eveniment social, cum ar fi o piesă de teatru.

Însă ceea ce simţeam eu era că muncesc ca o roabă, că îmi văd de familie, fără să ţin cont de ofertele venite din diferite medii, pentru că sunt de modă veche. Pentru mine, familia este căminul care îţi asigură un confort, pentru care renunţi la orice. Este paharul de vin savurat alături de soţ la masa de seară acasă. Sau porţia de paste servită la un restaurant în care soţul te mângâie pe sub masă, în feluri de nespus aici. 

Recomandări

Jurnalul unei minore violate: de ce femeile trebuie să se facă auzite şi cum putem ajuta…

Jurnalul unei femei ce a hotărât să îşi facă un prieten „cu beneficii”

Toată viaţa mi-am dorit familia perfectă. Familia în care ai parte de comunicare, inţelegere, sprijin, sex, fantasme, basme, poveşti de neuitat. Aşa am fost crescută, aşa îmi imaginam cândva familia. Însă, de câţiva ani, mă simţeam prinsă într-o capcană. Alergam după ceva, nu ştiam ce este acel ceva, nu înţelegeam de ce alerg, dar mă simţeam obligată să o fac.

De când am venit la tine am învăţat, în adevăratul sens al cuvântului, să mă gândesc le ceea ce înseamnă valorile importante pentru o persoană. Mi-ai spus că o persoană are, în mod alegoric, trei picioare:

• familia (cu tot ceea ce cuprinde familia constituită şi familia de origine)
• jobul (adică o carieră în care investeşti, dacă îţi aduce bucurie, financiară sau de orice altă natură)
• societatea (în care prietenii, familiile la care ţii, hobby-urile, libertatea de a te descărca atunci când simţi nevoia, actele de cultură sau de refulare ori de culturalizare, cum ar fi: teatru, operă, operetă, stand-up comedy, degustare de vinuri sau cursuri de dans, expoziţii sau orice altă formă de socializare).

Toate acestea nu îmi erau cunoscute. În corporaţii există un brainwashing de care nu mulţi sunt conştienţi. Dacă laşi această măşinărie să îşi facă treaba, te poţi pierde ca persoană. Însă eu am reuşit să ies din această „maşină de spălat creiere”. Am învăţat că o corporaţie îţi oferă enorm, dar nu se îngrijeşte de tine ca om. În fond, îi înţeleg. Nici măcar nu este treaba lor. Dacă reuşeşti să te adaptezi, poţi face faţă, altfel nu ai nicio şansă.

Mi-ai spus că Darwin avea o vorbă: „Nu va rezista cea mai puternică specie, ci cea mai adaptabilă”. Mi-a fost greu să înţeleg asta, însă cu timpul am reuşit. Am reuşit să mă adaptez la nevoile firmei. Dar am reuşit să înţeleg care sunt şi nevoile mele personale.

Aşa am reuşit să mă redescopăr. Sau, dacă ar fi să fiu sinceră, să mă descopăr. Niciodată nu m-am gândit cât de mult îmi place dansul, tenisul sau cât de mult mă destind spectacolele de operă, de teatru. 

Dacă ar trebui să fiu sinceră până la sfârşit, aş putea spune că procesul terapeutic a semănat cu învăţarea unui sport. Care sunt regulile, normele, cum să mă adaptez, la ce să renunţ şi ce să ofer. A fost greu să dezbrac cojoacele „babei Dochia” de pe spinarea mea, pentru a mă descoperi, pentru a mă resculpta ca persoană, însă pot spune cu mâna pe inimă că, după ce m-am dezbărat de vechile obiceiuri, am redevenit o altă persoană.

Ştiu că oamenii spun, aşa cum am spus şi eu la început, „aceasta sunt eu şi nu cred, după atâţia ani, că mă pot schimba”. Însă a fost atât de uşor să descopăr sau să redescopăr cine sunt eu, dincolo de canoanele pe care, în ani întregi, cei care au fost împrejurul meu mi le-au inoculat.

Dezbărându-mă de cojoacele aruncate de alţii, m-am redescoperit, poate aşa cum nu am avut curajul să fiu niciodată. Adică să fiu eu. Omul nou, aşa cum spunea Nietzsche, omul din mine care era undeva acolo, fugărit şi oprimat de opiniile celorlalţi, dar care, odată ieşită la iveală, m-a revelat ca o persoană nouă. Persoană care munceşte pentru că îi place, câştigă bani pentru a-şi cumpăra ceea ce îşi doreşte şi are libertatea de a gândi şi a decide cine, când şi cum pot fi partenerii, prietenii, colaboratorii, amicii cu care îşi poate construi viitorul.

În privinţa a ceea ce înseamnă familia, am înţeles că pot munci şi construi un cămin doar atunci când nu îmi dau toate resursele la job, iar salariul îmi poate asigura mai mult decât necesităţile de viaţă. Cred că am reuşit să devin o femeie liberă, cu o familie frumoasă, fericită!”

Autor: Psiholog Constantin Cornea