Jurnalul unei femei care regretă că nu a făcut copii

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Doamne, cât mi-aş dori acum un copil. Sunt trecută de 50 de ani şi singurul  meu regret este faptul că nu am şi eu un suflet căruia să îi las totul. Am muncit mult, poate prea mult, m-am lăsat dusă de viaţă, de întâmplări şi de oameni care acum sunt doar în mintea mea. Şi m-am trezit singură, mult prea singură, într-un palat pentru care am muncit toată viaţa.

De mică am îndurat foarte multe de la părinţi. Nu se înţelegeau, se certau şi se despărţeau de câteva ori pe an, iar eu, în colţul meu de cameră şi de suflet, îmi promiteam că atunci când voi fi mare voi face totul numai pentru mine.

Recomandări

Jurnalul unei femei care îngrijea oameni bătrâni în străinătate

Jurnalul unei soţii geloase ajunse în pragul disperării

Cu timpul, crescând şi realizând multe, am ajuns să am grijă de părinţii mei ca de propriii copii, de surorile mele mai mici la fel. Nu îmi pare rău că am făcut asta. Ştiu că părinţii au plecat din lumea aceasta mai împăcaţi, fără să le lipsească nimic. De asemenea, surorile mele şi-au construit familii frumoase, am nişte nepoţi minunaţi care se bucură nespus când mă văd. Sau, mai bine spus, se bucurau. Când erau doar copii. De când au devenit adolescenţi, ei văd în mine mai degrabă sursa nesfârşită de bani şi de relaţii, ceea ce mă doare enorm. Însă nu mă pot opri, o pot spune acum, după mai bine de un an de psihoterapie, să le cumpăr atenţia şi puţină afecţiune, ce sunt dispuşi să mi le ofere de faţadă.

Când am împlinit o anumită vârstă, am avut un declic ce m-a speriat. Începusem să nu mai dorm bine, să am probleme cu poftă de mâncare şi cu greutatea, aveam senzaţia că am toate bolile lumii şi eram tot timpul la analize, ecografii, RMN-uri. Până m-a trimis medicul de familie la tine.

Nu prea înţelegeam atunci de ce, în fond nu eram nebună, ce aveam eu de-a face cu un psiholog. După prima şedinţa însă, mi-am dat seama că sufletul este cel care suferă, nu trupul. Mintea, care mi-a fost toată viaţa arma cu care am stors tot ce s-a putut de la viaţă, începea să se întoarcă împotriva mea. Dintr-odată, universul nu mai era în afară, între ceilalţi oameni, ci înăuntrul meu, unde se cască un hău enorm. De ce? De ce aveam acea senzaţie de cădere în gol, pe care o simţeam şi în timpul somnului, sau o visam, nu ştiu exact? Încercam să mă agăţ de toate realizările mele, ca o caracatiţa, uitându-mă la lucrurile scumpe din jurul meu, însă ceva din interior mă trăgea înăuntru. Iar acolo era ceva magnetic care mă ţinea parcă legată…

Cu timpul, discutând cu tine, am descoperit sursa nemulţumirilor mele. Avea o trăsătură socială, pentru că suntem învăţaţi că este bine să facem copii. O trăsătură genetică, ani întregi hormonii mei au urlat şi eu credeam că sunt bolnavă, dar şi o trăsătură psihică, sufletească. Dorinţa de a lăsa cuiva tot ce am realizat pentru a le duce mai departe. M-am simţit crunt când am realizat aceste lucruri pe care învăţasem ani întregi să le ascund adânc în mine.

Fiecare bărbat întâlnit de-a lungul vieţii nu mi se părea îndeajuns de bun pentru a fi tatăl copilului meu. Abia acum îmi dau seama că în fiecare bărbat întâlnit, încă de când eram la facultate, căutăm un tată pentru copilul meu.

Fiind o femeie care a arătat mereu bine, chiar şi acum mă ţin foarte bine datorită tratamentelor de înfrumuseţare care îmi ascund vârsta foarte bine, am avut mereu succes la bărbaţi. Însă mi se păreau atât de puerili, de lipsiţi de maturitate, de indiferenţi sau slabi, încât nu puteau fi ceea ce eu îmi doream. Când eram tânără, credeam că văd aceste defecte în bărbaţi pentru că sunt şi ei prea tineri. Însă, odată cu trecerea anilor, am ajuns la concluzia pe care mi-ai spus-o şi tu, la una dintre şedinţe, şi anume că majoritatea bărbaţilor se maturizează după vârsta de 50 de ani. Înainte de această vârstă vor să demonstreze, Dumnezeu ştie ce şi cui! Însă sunt atât de prinşi în a demonstra ceva tuturor, încât uită de ei, de parteneră. Şi asta nu am putut accepta niciodată.

Şedinţele curgeau lin, iar eu mă descopeream aşa cum uitasem că sunt. O femeie sensibilă, doritoare de atenţie şi afecţiune, în căutarea unui bărbat puternic, sigur pe el, matur.

Groaznică a fost trezirea la realitate, însă utilă. Aşa că, considerând că am o ultimă speranţă, am început să mă uit mai atentă în jur. Să evaluez, aşa cum m-ai învăţat, prin prisma tulburărilor de personalitate, bărbaţii din jur. Şi dezamăgirea a fost mare. Măi oameni buni, de ce ţineţi cu tot dinadinsul să jucaţi un rol în spatele căruia să vă ascundeţi? – îmi venea să întreb pe fiecare în parte. Sunt ascunşi de ei înşişi şi încearcă să se ascundă de lume, după un brand de ceas, într-o maşină cât mai mare sau înecaţi în patimi copilăreşti, cum ar fi alcoolul, preferând să joace rolul victimei ce aşteaptă să fie salvată.

După multe discuţii cu tine, am ajuns la concluzia că ori voi găsi un bărbat adevărat, ori voi face fertilizare, ori voi adopta un copil. Mi-am oferit un orizont de timp la capătul căruia una dintre decizii va deveni realitate, în funcţie de evoluţia lucrurilor.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea