Jurnalul unei femei care se confruntă cu fobie socială

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa 

„De când mă ştiu mi-a fost frică să vorbesc cu cineva sau să privesc pe cineva în ochi. Şi asta, am înţeles de la tine, mi se trăgea din copilărie. Părinţii mei au fost foarte aspri şi m-au crescut cu ideea că şcoala este cel mai important lucru de pe lumea aceasta. Pentru joacă sau interacţiunea cu alţi copii… nu mai rămânea timp aproape niciodată.

Eram mereu preocupată de lecţii, de sport, pe care îl consideram un ritual de purificare, fiind singurul element ce mă ajuta să mă descarc de povara învăţăturii.

Recomandări

Jurnalul unei femei care s-a complăcut într-o relaţie în care era nefericită, pentru că îi era…

Jurnalul unei învăţătoare dezamăgite de noua generaţie de elevi

Fiind fată, ai mei au considerat că trebuie să mă ferească foarte mult de ceilalţi copii, în special de băieţi, pentru a nu o apuca pe o cale greşită. Tatăl meu era ofiţer de carieră, pentru care programele de masă, somn, lecţii erau executate în regim de cazarmă, cu seriozitate şi rigurozitate. Era un ofiţer de modă veche, foarte supărat pe societatea din ziua de astăzi, plină de filfizoni, cum spunea el. Mama era contabilă şi obedientă tatălui meu, pe care îl diviniza. S-au iubit din prima clipă în care s-au văzut şi se iubesc şi acum. Se respectă şi îşi împart treburile casei şi responsabilităţile.

Şcoala mi-a plăcut şi am avut rezultate foarte bune la învăţătură. Pentru ceilalţi colegi păream o ciudată, cu programul meu riguros şi bine calculat. Cu colegii interacţionam doar în clasă, iar acasă nu aveam foarte mulţi prieteni. Aceste aspecte m-au format ca persoană, fiind o tipă bine pregătită profesional, care arată bine pentru că a făcut sport şi a avut o viaţă aşezată. Însă la capitolul prieteni, mari iubiri, mari dezamăgiri nu am avut de notat prea multe.

Am început psihoterapia gândindu-mă să îmi reconstruiesc viaţa socială şi sentimentală, dar şi cu dorinţa de a evolua profesional. Pentru că şi la aspectul profesional, de câţiva ani, aveam senzaţia că nu mai reuşesc să ating o poziţie socială în acord cu ceea ce ştiu să fac. Mi-am dat seama că şi acest aspect ţinea de faptul că nu reuşeam să comunic cu colegii mei sau să întreţin o sumă de relaţii sociale.

Obişnuinţa anilor de şcoală şi-au spus cuvântul şi la muncă. Mi-ai vorbit de politica jobului şi am înţeles pentru prima dată că, independent de calitatea şi eforturile depuse, nu voi putea ocupa un post mai înalt, din cauză că nu aveam relaţii de prietenie sau amiciţie cu colegii mei, dar şi cu factorii de decizie.

Mi-a venit foarte greu, la început, să accept teoria politicii jobului. Eu credeam că este de ajuns să muncesc mult şi cu rezultate foarte bune, pentru a fi apreciată şi înaintată în funcţie. Însă, analizând cele spuse de tine, cum se făceau promovările, nu îmi venea să cred cât de simple pot fi lucrurile şi cum de nu reuşisem să le văd. Apoi am înţeles de ce copilăria încă mă afecta. Eram obişnuită să muncesc şi doar atât.

În acel moment, am considerat că firma la care lucram nu mă mai reprezenta. În plus, am realizat că îmi va fi mult mai greu să reconstruiesc anumite relaţii pe care le pierdusem de-a lungul vremii. De aceea, am schimbat jobul, cu planuri şi visuri noi, şi am luat-o de la capăt.

Mi-am făcut o listă, sinceră şi obiectivă, cu calităţile ce mă puteau îndreptăţi să sper la mai mult, cu ajutorul jocurilor de rol am învăţat să construiesc relaţii. Şi acest aspect mi-a revelat o lume aşa cum eu nu mai cunoscusem. Cu bârfe şi intrigi, cu poveşti de dragoste neîmpărtăşite sau drame de budoar în care, la început, m-am simţit stingheră.

Însă, cu timpul, am învăţat să controlez aceste aspecte, fără să mă las purtată de poveştile altora. Aşa am ajuns să fiu confidenta de încredere a unor persoane cu funcţie şi cu ajutorul acestora, în contextul în care îmi făceam treaba foarte bine, să îmi construiesc cariera pe care mi-o doream.

Perspectiva sentimentală a fost cel mai greu de reabilitat. Eram extrem de timidă, mă timora orice avans sau flirt, mă speriau invitaţiile. Însă, lucrând la aspectul relaţional, cât şi la comunicarea în contextul locului de muncă, am început să văd un pic luminiţa de la capătul tunelului. Mi-am regândit stilul vestimentar, dar şi modul în care mă aranjam.

Am constatat cu surprindere cum lucrurile din jurul meu au început să sufere transformări benefice. Eram remarcată cu mai multă uşurinţă şi, lucrând prin jocuri de rol scenarii ce se puteau întâmpla în cadrul relaţiilor, am început să capăt încredere în mine. Dacă odată aşteptam să mă aleagă şi pe mine cineva, acum am văzut că nu este prea greu să poţi fi tu cea care poate alege. Am învăţat să nu mă arunc cu capul înainte, să stau să judec la rece posibilităţile ce mi se ofereau şi posibilele construcţii viitoare.

Acceptând, la început timid, invitaţiile colegilor sau persoanelor mai apropiate la o cafea, pot spune că am început să îmi fac mâna, cum se spune. În fond, dacă reuşisem să am succes la şcoală şi în carieră, ce mă putea ţine departe de posibilitatea de a avea o relaţie sentimentală?

Încet, încet, am învăţat să comunic şi să am răbdarea de a asculta povestea celuilalt. Apoi, lucrurile deveneau destul de simple. După ce înţelegeam care îi sunt valorile, puteam să mă gândesc cât de compatibili suntem. De asemenea, speram şi la marea iubire, cea care putea veni să mă ia pe sus şi să mă ridice la nori de fericire, fără să mai am nevoie de planuri atât de migăloase.

În anii de terapie, marea iubire a venit de câteva ori. Cu nume diferite. Şi m-a ridicat până la nori, după care m-a dat cu fundul de pământ de nu mi-a venit să cred. Şi aşa am înţeles că şi iubirea este importantă. Nu doar iubirea…

Acum sunt într-o relaţie în care lucrurile merg bine, ne iubim şi ne exprimăm dorinţele, ne respectăm şi încercăm să ne construim o viaţă frumoasă. Sper ca lucrurile să meargă bine, să avem copii şi să ne bucurăm de viaţă.

Am înţeles că este important să cred în primul rând în mine, în ceea ce îmi doresc, în ceea ce visez. Fără să aştept să mi se ofere ceea ce doresc, doar pentru că merit şi pentru că el trebuie să simtă. Atunci când nu simte, îi spun eu. Atunci când greşeşte, îl ajut. Atunci când nu reuşesc să mă fac înţeleasă, explic într-un alt mod. În egală măsură îi ofer ceea ce îşi doreşte şi îl întreb ce îi place. Pentru că viaţa, aşa cum spuneai, seamănă cu o salată. În care amândoi trebuie să pună la momentul potrivit ingredientele ce le aduc bucuria.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea