Jurnalul unei femei deprimate care era hărţuită de şefa ei

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţă să îşi trăiască viaţa. 

„M-am căutat de toate bolile pământului, consideram că nu sunt în stare să fac nimic, că viaţa nu mai merită trăită şi că sunt prinsă ca într-o capcană din care nu pot scăpa, orice aş face. Nu înţelegeam de ce mi se întâmplă mie asta şi ce am făcut să ajung în această situaţie. Aveam stări în care mă blamam pur şi simplu, considerând că nu sunt bună de nimic.

Rareori, eventual după un pahar de vin şi o discuţie cu prietenii, care mai de care mai priceput, tindeam să cred că părinţii mei sunt de vină pentru modul în care m-au crescut sau faptul că nu am încercat cu adevărat să văd ce îmi place să fac pentru a merge în acea direcţie.

Recomandări

Jurnalul unei femei perfecţioniste la job care îşi neglija relaţia de cuplu

Jurnalul unui bărbat care îşi înşală soţia

Am căutat răspunsuri la prieteni, pe internet sau la diferiţi medici, crezând că am o problemă fizică ce mă poate face să mă simt aşa. La un moment dat, medicul de familie mi-a recomandat să merg la psiholog. Am ezitat iniţial, dar apoi mi-am făcut programare, crezând că voi veni odată şi ori mă voi convinge că nu este cazul să mai apelez la tine, ori adevărul se află în altă parte şi voi continua să îl caut până mă voi vindeca.

Am început să îţi vorbesc despre copilărie. Aşa citisem eu undeva, aşa îmi spuneau şi unii colegi că se procedează la psiholog, pentru că, de fapt, atunci s-au născut problemele mele. M-ai ascultat, însă ai început să mă întrebi despre job şi despre relaţiile mele sentimentale. Aveam o relaţie stabilă de câţiva ani, nimic deosebit, nimic special, doar obişnuinţă. Însă îl respectam pentru că era un om bun, ce încerca din răsputeri să mă ajute înţelegându-mi stările, aşteptând cu mine pe la uşile cabinetelor sau asigurându-se de faptul că îmi iau tratamentele prescrise la timp.

Despre job, credeam eu, nu aveam mare lucru de povestit. Aveam o şefă extrem de pretenţioasă, care era în permanenţă nemulţumită de mine. Dar oare nu aşa sunt toţi şefii? Acesta era al doilea loc de muncă pentru mine şi şefa de acum semăna foarte mult cu cea de la fostul job. Din partea cealaltă am plecat pentru că programul era infernal, uneori stăteam şi până la 10 noaptea. Slăbisem foarte mult şi am fost chiar şi internată după ce am leşinat la birou. Am stat câteva zile cu perfuzii, dar mi-am revenit şi mi-am spus că trebuie să îmi schimb totuşi jobul, până nu este prea târziu.

De când mă ştiu, sunt o fire supusă, liniştită, chiar obedientă. Am fost crescută cu ideea că respectul pentru muncă şi pentru şef este sfânt pentru că îţi asigură pâinea.
Discutând cu tine, am înţeles că relaţia de serviciu reprezenta cea mai mare problemă pentru mine. Până în acel moment, nu vedeam nimic exagerat în asta. Mai ales că, vorbind cu alţi colegi, dar şi cu prieteni, toţi tindeau să se plângă de jobul lor. Am înţeles că aceste comportamente ale şefilor nu sunt normale, ba chiar pot ascunde anumite patologii. Mi-a rămas în mine vorba ta: boala se ia la omul sănătos, nu sănătatea la omul bolnav.

Aşa am ajuns să înţeleg că, de fapt, suferinţa mea se numea bullying şi era cauzată de comportamentul şefei mele, care avea nişte probleme grave. Această concluzie m-a luminat, însă ce puteam face? La fostul loc de muncă avusesem cam aceleaşi probleme, la actualul, la fel, probabil era ceva în neregulă şi cu mine dacă ajungeam mereu în această situaţie.

Aşa am ajuns să lucrăm la două elemente distincte: stima mea de sine, dar şi un nou loc de muncă mai potrivit pentru mine. Curând mi-am dat seama că, în afară de job şi întâlniri cu prietenii, doar pentru a ne plânge, mare lucru nu făceam cu viaţa mea. Iar asta îmi afecta indubitabil stima de sine. Am conceput un plan prin care am început să fac sport în fiecare săptămână, să am grijă să îmi fac orele de somn, să controlez cantitatea şi calitatea alimentaţiei. Mi-am inclus şi partenerul în acest program şi a fost foarte încântat.

Am mers împreună la cursuri de dans şi de înot. Niciunul dintre noi nu ştia să înoate şi am învăţat împreună. La dans eu mă pricepeam cumva, el era ca un băţ de matură… Am găsit o revistă gratuită, pe care nu o citeam niciodată, care ne vorbea despre restaurante, evenimente, întâlniri din Bucureşti. Şi am început împreună să avem o viaţă socială mai plină. Cu jobul a fost haios ce s-a întâmplat. Mi-am depus mai multe CV-uri, însă nu am fost chemată decât la două interviuri, fără să fiu încântată de oferta ce îmi era făcută. Însă şefa meu a remarcat schimbarea mea. La început a încercat să îmi submineze realizările, aşa cum făcea de altfel şi în trecut. Însă, cu timpul, o vedeam cum mă priveşte admirativ. De când cu înotul şi dansul stăteam mai dreaptă, mă îmbrăcam mai îngrijit şi, împreună cu un stilist, îmi regândisem imaginea generală, de la felul în care îmi aranjam părul până la modul în care să îmi asortez hainele.

Într-o dimineaţă, m-a sunat şefa pentru a mă chema la ea. M-a invitat să iau loc şi m-a servit cu o cafea. Am fost un pic bulversată de situaţie. Mă gândeam că m-a chemat pentru a mă concedia. Însă am fost surprinsă plăcut când m-a întrebat ce fac de arăt atât de bine. Mi-a povestit un pic din viaţa ei, de faptul că avea un soţ alcoolic şi un copil cu nevoi speciale, iar la muncă i se cerea să realizeze cu o echipă mică lucruri peste măsură. Auzind ce îmi spune, am început să o înţeleg mai bine, poate să o apreciez, văzând-o dintr-o altă perspectivă. Ba chiar să îmi fie milă. Am vorbit mai bine de o oră, concluzia ei fiind aceea că va avea şi ea nevoie de un psiholog.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea