Jurnalul unei shopaholice care îşi umplea golurile din viaţă cu lucruri materiale

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Cândva am auzit de sintagma terapie prin shoping şi mi-a plăcut. Atunci eram doar o liceeană şi nu îmi permiteam mare lucru. Acum sunt într-o relaţie cu un tip care câştigă foarte bine, ceea ce îmi permite să fac această terapie cât îmi doresc.

Problema este că la început mă simţeam bine când îmi cumpărăm o grămadă de lucruri. Trăiam o stare de exaltare comparabilă cumva cu cea a unui alcoolic care bea din vinul preferat. După o perioada însă, poate tot ca şi un alcoolic, doza nu îşi mai făcea efectul scontat. Chiar dacă stăteam cu orele prin magazine, ceva lipsea şi nu înţelegeam ce.

Recomandări

Jurnalul unei femei perfecţioniste la job care îşi neglija relaţia de cuplu

Jurnalul corporatistului nefericit

Aveam o viaţă ca o coperta de revistă glamour, însă în interiorul meu simţeam un gol imens.Aveam chiar şi vise în care cădeam într-un vid fără sfârşit. Am început să caut pe net interpretări pentru ceea ce visam. O ocupaţie zilnică nu aveam, aşa că timp era berechet. De la vise şi premoniţii am trecut la boli şi de la boli la psihologie. Aşa te-am descoperit şi, citind jurnalele, am dorit să vin să stăm de vorbă.

Mă gândeam că terapia va fi extrem de complicată, eu trebuind să îmi sondez copilăria, ceea ce nu îmi doream sub nicio formă. Pentru mine, copilăria fusese un coşmar. Cu doi părinţi alcoolici şi încă trei fraţi, pentru mine copilăria a însemnat doar o formă de supravieţuire. Am înţeles foarte bine de ce se spune că pe copii îi creşte Dumnezeu. Noi eram exemplul cel mai elocvent. Nu ştiu de unde şi cum aveam de mâncare şi îmbrăcăminte. Eram la mila neamurilor, vecinilor, sorţii, dar acum totul trecuse şi nu mai doream sub nicio formă să mă întorc în mocirla pâcloasă a copilăriei.

Am fost nespus de încântată când am început să vorbim. Părea că sunt cu o prietenă bună, la o cafea. Discuţiile curgeau lin şi nu mă simţeam de loc ca o pacientă, nu aveam nicio clipă senzaţia că sunt sub tratament. Mai mult decât atât, copilăria a rămas o cutie a Pandorei, despre care spuneai că poate fi deschisă doar atunci când eu sunt pregătită şi doar dacă simt eu nevoia. Important era acum pentru mine să îmi recapăt echilibrul, stima de sine, bucuria de a trăi.

Am descoperit astfel că pentru mine cumpărăturile erau un mod de a fugi de mine, de golul din viaţa mea, de lipsa partenerului ce muncea foarte mult, dar şi de lipsa unei preocupări care să îmi dea un scop. Banii, cumpărăturile, cafenelele nu puteau reprezentau nici pe departe un mod de viaţă. Ba din contră, erau că o poleială pe care eu încercam să o pun peste o viaţă lipsită de sens, de vigoare, de scop.

A fost un travaliu intens, dar plăcut, acela prin care am căutat să descopăr ce îmi face plăcere. Primele concluzii au fost destul de crunte. Mi-am descoperit lipsa de iubire şi de atenţie a partenerului, ce mă afecta acum mai mult decât toată copilăria. Astfel am încercat să îl includ şi pe el în terapie. A fost extrem de reticent. În fond, ce îţi lipseşte? Şi eu de ce să merg? Ce treabă am eu cu problemele tale? Rezolvă-le şi o să fie bine. Eu nu am nicio problemă, spunea el.

L-am rugat să vină pentru a mă ajuta pe mine. A acceptat cu greu şi ştiu că prima şedinţă cu tine i-a plăcut foarte tare. A spus că a rămas plăcut surprins de temele abordate de voi, de la istorie şi sociologie la parenting şi că aveaţi aceleaşi opinii. A continuat şi el să vină în paralel la terapie.

Într-o zi a venit cu o propunere de business pentru mine. Voia să îmi dea acel business pe mână, să mă ocup doar eu şi de administrare, dar şi de câştiguri. Am rămas surprinsă. Întotdeauna am considerat că nu mă crede în stare de nimic şi, în consecinţă, nu i-am cerut să mă implice. Îmi era şi teamă să o facă, pentru că era şi este un tip foarte abil în afaceri. Iar eu nu aveam niciun pic de experienţă.

A avut însă răbdare să îmi prezinte acea mică afacere, contabilul, dar şi elementele care mă puteau ajuta să continui ceea ce făcuse el până atunci. Tare mândră m-am mai simţit de mine, dar şi de el, când am început cu adevărat treaba. Acum aveam de ce să mă trezesc dimineaţa şi o făceam cu zâmbetul pe buze. Voiam şi puteam demonstra că pot avea şi eu un scop pe lumea aceasta.

Multe au mai fost realizările noastre de atunci. În plan familial, viaţa de cuplu a fost mai plină de culoare. Viaţă sexuală a fost mai savuroasă, iar discuţiile dintre noi aveau acum mai multă maturitate. Am început să ieşim mai des împreună. Înainte, eu eram singură, bântuind prin magazine cu cardul lui. Vieţile noastre erau în perfect paralelism. Acum, mândru fiind de mine, a început să îmi facă cunoştinţă cu prietenii lui, cu soţiile acestora. Nu pot spune că am fost prea încântată de modul în care doamnele respective îşi trăiau viaţa. Însă învăţasem să îmi văd de treaba mea şi să nu mă bag acolo unde nu îmi fierbe oala.

Acum pot spune că am renunţat la terapia prin shoping pentru a o înlocui cu terapia de cuplu sau cu plăcerea de a-mi savura viaţa.”

 Autor: Psiholog Constantin Cornea