Jurnalul unui adolescent căruia părinţii nu îi înţelegeau adevăratele pasiuni

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa. 

„Părinţii mei m-au adus la tine considerând că sunt nebun. Culmea, nici măcar nu înţelegeau faptul că la psiholog nu vin nebunii, ci persoanele care vor să se regăsească. Însă eu cred că banii le-au luat minţile şi vor să mă bage şi pe mine în caruselul lor de probleme.

Sunt doi părinţi care nu au timp de nimic, doar de carierele lor fulminante. Nu au timp unul de celălalt, de mine, de casă, de prieteni. La ei totul este un circuit de relaţii ce trebuie întreţinute. Prieteniile sunt construite doar din interes. În spatele hainelor lor de firmă, al maşinilor puternice, al ceasurilor extrem de scumpe se ascund suflete goale ce zâmbesc frumos atunci când viaţa o cere.

Recomandări

Jurnalul unei femei care îngrijea oameni bătrâni în străinătate

Jurnalul unui tânăr care a visat să se îmbogăţească înşelând oameni

Mie mi-au lipsit enorm dragostea, afecţiunea, timpul petrecut împreună cu tata pentru a construi un puzzle sau un lego. Sau strângerea în braţe a unei mame care îţi spune, după ce te-ai julit în genunchi, că totul va fi bine. Pentru mine au fost doi colegi de cameră de internat, cu care mă vedeam rar prin casă, care nu ştiau nimic despre mine. Mai multe ştiau despre mine şoferul, bona, bucătăreasă sau femeia din casă. Ei erau familia mea cu care împărtăşeam lucrurile bune şi cele rele. Ei mă ajutau la teme sau să desfac un joc scump de la ai mei pentru a-l construi.

În acest mediu am descoperit plăcerea de a face mâncare şi dragostea pentru tobe. În timp ce alţi copii se jucau pe PS4 sau pe calculatoare, eu preferam să mă uit la filmuleţe despre mâncăruri sofisticate, prăjituri extraordinare sau lecţii de tobe. Pentru că aceste două plăceri au fost singurele pe care le-am învăţat singur.

Ai mei m-au trimis peste tot unde frustrările lor sau bontonul societăţii pretindeau că ar trebui să fiu. La canto, lecţii plictisitoare de pian sau vioară, înot sau karate. Mie nu îmi făceau plăcere aceste activităţi, dar cui îi puteam spune? Ei erau tot timpul plecaţi la muncă, la cursuri, specializări, conferinţe etc. Eu rămâneam cu bona, bucătăreasa şi şoferul.

Acum, ajuns la vârsta adolescenţei, m-am răzvrătit. Am decis să nu mă mai duc la pian, vioară sau pe unde mă mai trimit ei, pentru că îmi doresc să îmi urmez cu adevărat pasiunile. Când au auzit asta, mama a făcut o criză de nervi şi tata şi-a turnat în pahar o cantitate mare de coniac. M-au certat, au urlat, au zbierat, m-au jignit, spunând că îi fac de râs cu pasiunile mele. Au uitat însă să mă lase să vorbesc şi eu. Eram doar o jucărie în mâinile lor pline de bijuterii scumpe şi trebuia să strălucesc aşa cum mă programaseră ei.

Dar eu? Dorinţele mele, pasiunile, priceperea cu care reuşeam să fac cele mai dichisite reţete, ce se întâmpla cu ele? Au mâncat de zeci de ori din preparatele făcute de mine, le-am spus că eu le-am făcut, însă nu m-au auzit niciodată.

M-au adus la tine ca pe o jucărie care nu mai ascultă comenzile. La prima şedinţă mi-a fost ruşine de ceea ce trebuia să fie ruşinea lor. Veniseră să îţi ceară să faci lucruri pentru ei şi chiar îţi spuneau cum să procedezi. Cu alte cuvinte, erai un alt slujbaş pe care aveau senzaţia că îl angajează. Mă bucur că i-ai lăsat să vorbească şi ţi-ai făcut apoi treaba. Mi-a fost teamă să nu te superi pe ei sau să nu cumva să procedezi exact cum îţi cereau ei.

Au fost luni de lucru, în care i-ai chemat şi pe ei separat de mine, dar şi unul de celălalt. Nu mă aşteptam că lucrurile să meargă atât de bine. Ţin minte că amândoi au fost furioşi când i-ai chemat să vorbiţi. Apoi, cu timpul, s-au obişnuit. Ba chiar tatălui meu îi făcea mare plăcere. Mama s-a lăsat mai greu convinsă.

În tot acest timp, eu am putut să îmi urmez vocaţia de bucătar şi să bat în tobe cât îmi doream. Ambele activităţi mă destindeau, mă făceau să mă simt important. Eram încântat când reuşeam să fac o reţetă grea, când îmi ieşea carnea ca la carte sau când tăiam cu viteză legumele. Apoi mă destindeam bătând în tobe. Aşa mă descărcam.

Cu timpul, au învăţat să mă asculte şi pe mine. Au remarcat faptul că la şcoală eram printre cei mai buni. Aici era şi meritul lor, şi al profesorilor suplinitori. Apoi au înţeles faptul că şi bucătăria este o meserie extraordinară, dacă este făcută cu pasiune. Nu toţi trebuie să lucrăm în clădiri mari de sticlă, în birouri open space la ultimul etaj.

Mă mai bucură faptul că vorbim. Chiar vorbim şi ne sfătuim despre lucruri legate de viaţă. Cred că şedinţele acestea le-au făcut bine şi lor. Au început să vadă şi ei dincolo de firmele de pe etichete sau dincolo de relaţiile bazate pe interes.

Cel mai frumos a fost într-o seară, când tata a ajuns acasă. De obicei se retrăgea într-un colţ, cu un trabuc şi multe pahare de coniac. De data asta a venit la mine şi m-a rugat să îi arăt cum bat în tobe. S-a uitat la mine şi am simţit ceva ciudat în privirea lui, mai ales că, la un moment dat, a început să lăcrimeze. A venit la mine şi m-a strâns în braţe. M-a rugat să îl iert şi mi-a spus că este foarte mândru de mine.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea