Jurnalul unui părinte dezamăgit de el însuşi

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Am fost furat de viaţă, de frici, de furie şi uitasem care îmi sunt cu adevărat valorile. Noroc cu soţia mea, ce m-a trimis la tine ca un ultim gest de disperare. Mi-a spus că mă părăseşte dacă nu fac ceva cu viaţa mea, cu viaţa noastră.

Am crescut într-o familie cu probleme şi mi-am dorit de când mă ştiu să realizez ceva. Am fugit de sărăcie, am muncit pe brânci, căutând să scap de umbra neagră a trecutului. Însă, în această fugă, am uitat de familie. Şi pur şi simplu nu îmi dădeam seama de asta.

Recomandări

Jurnalul unui bărbat care şi-a regăsit credinţa în Dumnezeu

Jurnalul unui om care nu mai avea mult de trăit

Acum, după multe discuţii cu tine, îmi privesc fiul. Parcă mai ieri era un boţ cu ochi ce alerga după mine. Acum m-a depăşit în înălţime şi nu îmi vine să cred că nu ştiu mare lucru despre el. Au trecut atâţia ani în care am pierdut atât de multe clipe frumoase pe care mi le amintesc cumva ca prin ceaţă.

Te-am ascultat şi am început să mă uit prin pozele făcute împreună cu familia. Eu apăream mereu îngândurat, parcă în trecere, nu reuşeam să văd minunile ce se petrec chiar lângă mine. Vedeam doar ce am de făcut pentru a-mi realiza visurile şi credeam că o fac şi pentru familie. Însă, uitându-mă la fiul meu, la poze, îmi dădeam seama că mă sălbăticisem. Luptam cu umbrele, nevăzând stelele ce străluceau chiar lângă mine.

Până am ajuns la tine, blamam pe toată lumea pentru propriile nerealizări. Pentru tot ceea ce fiul meu nu ştia despre lume, despre viaţă. M-a durut enorm când m-ai întrebat ce învăţase fiul meu de la mine. Am simţit că mă scufund înăuntrul meu, având în jur numai smoală. Pentru cine munceam eu de fapt? Pentru mine, pentru ei? Cred că munceam având înfiptă în ceafă doar frica. Frica ce mă durea şi pentru care mă simţeam neînţeles.

Ani în şir, am crezut că fac totul pentru familie, când de fapt nu eram decât o umbră, palidă, veşnic nemulţumită, frustrată. Asta era oare viaţa pe care mi-o doream?
Trezirea la realitate a fost ca un duş rece. Îmi aminteam cum blamam pe toată lumea pentru ceea ce nu aveam. Mai rău decât atât, vedeam peste tot numai duşmani sau persoane ce trebuiau să facă lucruri pe care, de fapt, trebuia să le fac eu.

Soţia mea era singură cu copilul, atât de singură… luptându-se să îi ofere acestuia ceea ce eu nu ştiam să îi ofer. Dragoste, afecţiune, atenţie. Mai mult decât atât, trebuia să îmi mai acopere şi mie toate meandrele, lipsa de implicare, lipsa de afecţiune. Şi, de ce să nu recunosc, trebuia să îmi acopere şi beţiile, nopţile în care porneam certuri din neant, furia pe care doar acasă o revărsam ca pe o avalanşă.

Tot ce făceam în societate pentru a-mi atinge scopul mă încărcase în toţi aceşti ani de sentimente ce mă schimbaseră, mutilându-mi sufletul, orbindu-mi mintea, făcându-mă să fiu acasă doar o fiară rănită ce vin în sânul familiei doar pentru a-şi descătuşa furia şi pentru a-şi vărsa veninul acumulat.

Încet-încet, terapia mi-a făcut bine. Am învăţat să-mi dezbrac cojoacele Babei Dochia pline de tot ceea ce strânsesem până atunci. Am reuşit să mă eliberez de patima băuturii, să scap de acei prieteni toxici alături de care îmi săpam groapa deznădejdii. Aveam totul şi nu mă bucuram de nimic. Plecasem la drum cu speranţe şi visuri şi devenisem un sadic ursuz şi mânios. Însă toate acestea s-au topit, cu ajutorul tău, la focul cel dulce al familiei.

Mi-am descoperit fiul temător şi îngrijorat de calea pe care o luasem. Devenisem, fără să îmi dau seama, tot ceea ce uram mai mult pe lume şi asta îmi afecta familia. O să pară ciudat, dar acum mă bucur să vorbesc cu fiul meu despre toate cele. Încerc să îi ofer ceea ce credeam că trebuie să primească Dumnezeu ştie de unde.

Mă bucur acum de îmbrăţişarea lui, chiar dacă este mare, îmi dau seama că o face pentru mine. Asta îmi ostoieşte sufletul şi îmi limpezeşte mintea. Soţia mea a început să îşi redeschidă poarta sufletului pentru mine. Cred că suntem pe un drum bun, pentru că am reuşit să îmi las deoparte fricile şi tot ceea ce am acumulat în lupta cu viaţa pentru a mă bucura de liniştea şi dragostea unei familii minunate.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea