Măştile şi mănuşile, bariere între pacient şi medicul psihiatru

Când tocmai prinsesem curaj, unii dintre noi, să ne adresăm medicului psihiatru pentru nopţile nedormite, stările de frică perpetuă, tremurul inopinat, toate puse pe seama unei anxietăţi cu multiple cauze, a venit Covidul peste noi şi ne-a stricat planurile. Relaţia pacient-medic psihiatru era oricum îngrădită, pusă în dificultate de bariere emoţionale, de temeri de genul „ce-o să spună cutărică dacă merg la psihiatru?”.
 

Limbajul nonverbal este un element-cheie de care medicul psihiatru are nevoie pentru a-şi „citi” pacientul. Iar pacientul, la rândul lui, are nevoie să vadă expresia facială a medicului, pentru a-şi da seama că este ascultat, pentru a prinde curaj să-şi verbalizeze emoţiile puse sub lacăt din propria voinţă.

Acum însă, straturile suplimentare reprezentate de masca de protecţie şi mănuşile din latex ascund aceste detalii ce par nesemnificative într-un alt context, dar care au o importanţă crucială în cabinetul medicului psihiatru. Palmele transpirate sunt ascunse de latex albastru, buzele strânse a teamă sunt ferite de privirea medicului de triplul strat al măştii de protecţie.

Recomandări

Dr. Gabriel Diaconu, medic în autoizolare: „N-avem de ales acum decât să ne ridicăm şi să…

Psihologia mulţimilor: studiu de caz – panica indusă de noul coronavirus

În astfel de condiţii, cum putem pretinde că unul dintre actori va pune, seara, capul pe pernă, mulţumit de felul în care şi-a făcut meseria, iar celălalt va fi cu un pas mai aproape de ceea ce se numeşte normalitate?

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu descrie mult mai bine această situaţie, într-un editorial cu final de poveste:

„Un vechi printre tâmplari spune că, pentru un ciocan, toate devin cuie.

Oamenii interpretează cum vor astfel de vorbe de duh, dar adevărul e unul:

Nu ne pricepem foarte bine la judecat lucruri în situaţii de criză. Iar pandemia de COVID-19 a scos la iveală lucruri despre care poate ar fi trebuit să vorbim mai mult, dinainte de valul de frică, de spaimă şi de prostie care ne-a cuprins.

Să luăm, bunăoară, chestiunea măştilor, a mănuşilor şi a ceea ce înseamnă „protecţie” în general când vine vorba de rău-famatul coronavirus.

N-am să reiau aici lucruri disecate atent şi prozelitate fanatic de oameni mult mai intimaţi măştilor decât un psihiatru. Ce-am să observ, în schimb, este că „noua ordine” socială a creat şi sfinţi, dar şi mici monştri, unul mai hazliu decât celălalt.

Este dimineaţă, şi-mi văd primul pacient. Este foarte speriat de boala asta. Crede că dacă o ia, o să moară. Bine, are şi multe alte lucruri care-l sperie, şi toate se termină în moarte. Îl rog să-şi dea jos mănuşile, să le arunce la gunoi şi mai degrabă să se spele pe mâini. Refuză: „N-am decât o pereche, şi ce mă fac după aia, trebuie să deschid maşina, conduc până acasă, o să deschid poarta, am vecini, dacă a pus vreunul dintre ei mâna pe poartă cât am fost plecat?”

Are, n-are a face că şi pielea e impermeabilă, latexul este noul ciocan. Am descoperit, cu această ocazie, că oamenii nu-şi asumă de fapt ce fac cu mâinile lor şi nu-şi duc gândul până la capăt privind cross-contaminarea. Cross-contaminare, ca să fie clar, e transferul de microbi de pe-o suprafaţă pe alta. Contează că-i iei cu mâna, cu mănuşa, cu cotul sau cu ştergarul?

Respiră destul de anevoios prin materialul triplu-strat al măştii. Nu e mult, îmi spun, până când am să am o persoană în plin atac de panică la mine în cabinet, mascată şi protejată contra COVID-19. E o ironie că hipercapnia (sau „respiratul în pungă”) calmează criza de anxietate, dar cumva mi-e greu să duc argumentul mai departe spre recipient („priveşte partea pozitivă, dacă ai un ffp2 sau ffp3 pe faţă e ca şi cum ţi-ai trata deja tulburarea”).

Nu trece mult timp şi am un pacient cu o problemă complexă de sănătate. Tot mascat, tot disciplinat. Doar că trebuie să-i dau masca jos. Ocazie cu care descopăr că are o diskinesie a mandibulei. Adică îi mişcă falca aiurea, ca şi cum ar mesteca gumă tot timpul. N-are gumă. Are un efect secundar al medicaţiei pe care o ia, de ceva vreme, şi care i-a făcut cadou o formă de parkinsonism medicamentos.

Feţele sunt importante pentru psihiatri. Sunt „oglinda sufletului”. Mâinile sunt importante pentru psihiatri. Apropierea e importantă. Şi nu reuşim, în perioada asta, să ne facem meseria cumsecade, pentru că s-a proptit ciocanul între noi.

Aşa că-mi iau sufletul în dinţi şi-mi fac consultaţia, ca de la om ieşit din izolare la om ieşit din izolare.

Trebuie să ne păstrăm luciditatea, dar şi creativitatea cât de cât intacte în perioada în care intrăm. Pentru că altfel, la îndemâna politrucilor şi-a vuvuzelelor, la îndemâna retoricii tip slogan şi lozincă, riscăm să ne pierdem umanitatea, dar şi demnitatea de medici, respectiv de pacienţi. Frica de mască e una, frica de boală e alta. Şi poţi să fii cât de supererou vrei, în cele din urmă va trebui să ne asumăm şi lucrurile simple, dar drepte:

Că ne vom îmbolnăvi, şi de COVID-19, dar şi de alte virusuri circulante. Şi că în momentul când faci o boală infecto-contagioasă, e o chestiune de sănătate, dar şi de empatie să-ţi permiţi şi să-ţi fie permis să stai acasă până te faci bine.

De fapt, în perioada asta ieşim dintr-o himeră, un vis colectiv al muncitorilor de pretutindeni, de multe ori biciuiţi să producă mai mult, să lucreze peste program, totul pentru… ce? Sau pentru… cât?

Chiar şi prin boală. Chiar şi prin febră. Chiar şi prin tuse şi frison. Pentru că tot noi am introdus conceptul de „boală pe care o duci pe picioare”.

Ei, uite că de data asta, din motive independente de noi, ne-am pus problema şi altfel, că nu-i musai să pici ca să afli cât duci COVID-19 pe picioare, de fapt. Or, găsesc concluzia destul de inspiraţională şi pentru alte probleme ale sănătăţii, rămasă veşnic o cenuşăreasă economică încă de pe vremea lui Moţoc şi replica lui livrescă: proşti, dar mulţi, Măria Ta…”