Metoda ESPERE sau cum să înveţi să comunici sănătos

Copiii noştri învaţă matematici complicate, limbi străine cu terminaţii imposibile sau reţin ani istorici ai bătăliilor importante. Însă nu prea îi învaţă nimeni să comunice, să exprime cu uşurinţă ceea ce simt, să îşi asume şi să nu caute vinovaţi în relaţii. Am descoperit, însă, un pedagog specializat în metodă ESPERE care, încă de la grădiniţă, îi învaţă pe copii să aibă relaţii sănătoase. 

Nu e uşor să integrezi un copil cu hipoacuzie şi bipareză spastică într-o grădiniţă de stat. Şi nu e uşor să găseşti un educator cu răbdare care să se înhame la o astfel de muncă dificilă. Însă Corina Obadă (grădiniţa Şcolii Gimnaziale Maica Domnului din Bucureşti), educatoarea lui Mihăiţă (fiul meu cel mic cu anumite nevoi speciale) nu s-a dat înlături. La început am fost fericită că ne-a ieşit în cale un om atât de  răbdător, blând şi bine pregătit în comunicarea cu copiii.

Apoi, am înţeles că o licenţă în religie şicultură la Universitatea Bucureşti, una de sociologie şi psihologie la Universitatea Spiru Haret, o alta de pedagogie preşcolară şi primară la Universitatea Bucureşti, dar şi faptul că este consilier în comunicare  relaţională după metoda ESPERE (în curs de validare), la Institutul ESPERE  din Franţa i-au oferit Corinei Obadă instrumentele necesare pentru a şti cum să gestioneze o astfel de situaţie. Şi, normal, am vrut să aflu mai multe despre psihosociologul francez Jacques Şalomé şi a sa metodă ESPERE (Energie Specifică pentru o Ecologie Relaţională Esenţială), dar şi despre relaţiile  sănătoase  ce presupun să cerem, să dăruim, să primim şi să refuzăm. 

Recomandări

Specialiştii în neuroştiinţe au descoperit secretul fericirii

10 învăţături care pot schimba percepţia asupra vieţii

C.S.Î.D.: Am văzut cum lucraţi cu copiii prin joc, pictură, desen, îi învăţaţi cumva puterea cuvintelor, le explicaţi că un cuvânt poate să rănească, poate să aducă bucurie. Amvăzut cum i-aţi pus să ţină fire roşii între ei, pentru a înţelege că relaţia lor are o reprezentare fizică. 
Corina Obadă: E adevărat, partea cu desenul e mai mult o adăugire a mea ca să pot lucra mai uşor cu copiii, însă învăţăm să facem mici modificări în felul de a vorbi dar care ne ajută mult să avem nişte relaţii mai bune. Cât despre firele roşii, Jacques Salomé spune că tot ceea ce am învăţat a fost legat de vizual. Mai ales atunci când am învăţat să  facem raţionamente, le-am făcut mai întâi în plan fizic, obiectual şi abia ulterior a trecut totul în planul raţionamentelor şi al ideilor. Ţinând amândoi de capătul unui fir (fular,eşarfă, orice), copiii înţeleg că amândoi sunt implicaţi în mod egal în relaţie şi e nevoie să aibă grijă de ea. 

C.S.Î.D.: Cum a apărut această metodă? 
C.O.: ESPERE a apărut pentru a înţelege  mai bine relaţiile, pentru a nu mai exista confuzii. Eu zic ceva şi celălalt înţelege altceva şi de aici vine neînţelegerea. Salomé zice că între doi oameni se stabileşte o relaţie care nu se vede, dar poate să fie ca un canal. Gândiţi-vă la o chiuvetă: ea are canalul principal prin care curge apă curată şi cel de dedesubt care scoate apă  murdară. 

În relaţiile interumane nu avem două canale şi atunci dacă nu avem grijă de acest canal, când spunem lucruri rele, canalul se înfundă. Când eu o să spun ceva bun şi canalul este înfundat, ce spun eu nu mai ajunge la celălalt. De aceea atunci când vizualizăm relaţia ne dăm seama că are două capete: vedem că suntem responsabili doar până la jumătate, adică orice aş spune eu la capătul acesta, cuvintele rele dar şi cele bune ajung doar până la jumătate.

C.S.Î.D.: Ceea ce spuneţi este că eu, care sunt lacelălalt capăt, pot accepta sau nu ceea ce îmi spune celălalt. Adică dacă îmi spune ceva cu care eu nu sunt de acord, pot să nu primesc. Şi atunci nu mă mai afectează. Mai mult, nu doar cel care spune un cuvânt urât este responsabil, ci şi eu, pentru că l-am primit şi îl las să mă afecteze. 
C.O.: Exact. Şi că suntem responsabili când primim cuvintele care ne fac rău şi, totodată, că putem să ne apărăm de ele. Când văd că e ceva ce e rău pentru mine pun stop şi îl las să cadă. Nu mai las să vină până la sufletul meu şi să îl las să îmi facă rău. Asta e o parte din ce face metodă ESPERE, cealaltă parte e că ne învaţă să ne apărăm. 

Gestionarea cuvintelor in metoda ESPERE

C.S.Î.D: Înţeleg că e o metodă care te învaţă cum să blochezi cuvintele care nu îţi sunt pe plac. Însă, dacă le primeşti, e un semn că a existat o situaţie similară  în trecut, iar tu ai suferit o traumă. Cum putem rezolva asta? 

C.O.: Asta  depinde  de fiecare în parte, nu e o reţetă. Noi spunem aşa: nu putem schimba trecutul dar putem schimba felul în care îl privim şi atunci dacă schimbăm puţin optica princare privim acea situaţie, pur şi simplu sufletul are resurse să se vindece. 

C.S.Î.D: Adică să înţelegem de ce persoana a făcut gestul care ne-a rănit? Că poate şi el era supărat/ rănit? 
C.O.: Să nu ne oprim doar  la “de ce”, pentru că acesta e doar la nivel raţional. Pur şi simplu să înţelegem cum s-a desfăşurat atunci situaţia şi să vedem care era responsabilitatea noastră. Pur şi simplu să aleg. Pot să aleg să rămân cu supărarea sau să o las de-o parte. 

Când vizualizăm situaţia, totul devine mai clar: avem cuvântul care a pornit de la celălalt şi l-am adus la jumătate, eu nu am ştiut să mă proiejez, l-am luat şi m-a rănit. În clipa în care îl primesc, în sufletul meu se nasc sentimente. Dar sentimente care îmi aparţin mie, nu altcuiva şi atunci eu pot să aleg. Ce fac cu supărarea mea? Rămân tristă şi îl las să îmi mănânce energia sau mă hotărăsc să o las de-o parte? Aleg inconştient să rămân supărat sau aleg în mod conştient să trec mai departe? De regulă facem multe lucruri inconştient şi le lăsăm undeva în subconştient, corpul consumă multă energie să ţină totul ascuns şi cu următoarea situaţie similară răbufnim în gesturi antirelaţionale, sau în autoîmbolnăviri. 

C.S.Î.D.: Înţeleg că e o metodă care se practică pe toate categoriile de vârstă. Dumneavoastră aţi ales copiii. 
C.O.: Da. Nu doar cu copiii, dar lucrând zi de zi cu ei îmi e uşor. Copiii primesc mai uşor informaţia, ei nu îşi pun întrebarea “de ce” sau nu spun “asta nu se poate”. Ei pendulează uşor între lumea reală şi cea imaginară şi e simplu să le spunem: “Uite, păpuşa asta e supărarea ta sau vorba rea sau vorba bună”. Pe când adulţii vin şi spun “Obiectul ăsta este rana? Şi eu acum trebuie să îl pansez? Asta e o prostie”. „Cum ar putea o aşa copilărie să mă ajute?” Pentru adulţi e mult mai greu de acceptat, dar experienţa arată că gesturile acestea funcţionează şi în foarte multe cazuri au salvat vieţi. 

C.S.Î.D.: Cum faceţi acest lucru la grădiniţă? 
C.O.: În primul rând îi învăţ cum să îşi gestioneze cuvintele. Suntem tentaţi să spunem că altul trebuie să facă ceva pt noi. De exemplu, un copil merge în sala de clasă şi se aşteaptă că acela pe care îl întâlneşte în cale să se dea la o parte şi dacă nu face asta, îl loveşte. 

Eu îl învăţ că îl poate ocoli. E responsabilitatea noastră să facem lucruri pentru noi. Nu trebuie să te aştepţi să facă altul ceea ce îţi doreşti tu pentru tine. Îi învăţ că fiecare om este responsabil pentru dorinţele lui, că ne stă în putere să facemceva pentru dorinţele noastre. Îi ajut să devină mai răbdători. 

C.S.Î.D: E foarte important să ştim de mici că avem responsabilităţi, nu doar aşteptări. 
C.O.: Da, celălalt să facă, el să îmi dea, el să înţeleagă ce vreau fără să îi spun eu, să ghicească. Nu se poate, celălalt nu ne ghiceşte gândurile. 

Când îl iei de gât pentru că îl placi, poate el se crede în pericol, e posibil să creadă că vrei să îl loveşti şi atunci eu îi învăţ să îşi pună sentimentele în cuvinte , nu doar în gesturi. Gesturile nu sunt suficiente pentru a ne înţelege, de asta s-au inventat vorbele.