Născuţi pentru succes. Şi totuşi, dacă nu vom avea…

De la Revoluţie încoace, de când avem acces la filmele americane unora dintre noi li s-a autoindus, în timp ideea că sunt cu adevărat speciali, că sunt un soi de eroi.

La această idee contribuie din plin şi reţelele sociale – platforme perfecte pentru stimularea ideei că suntem cu adevărat speciali – dar şi show-uri de televiziune precum “Dansez pentru Tine”, “Românii au Talent” etc. ce au indus  în timp, de asemenea, ideea că oricine se poate ridica din cartier şi poate deveni o stea. Peste noapte.

Şi totuşi, ce facem dacă nu devenim bogaţi, eroi, vedete? Psihiatrul Lavinia Aldea ne lămureşte.

Recomandări

Cum afectează depresia viaţa de cuplu

Gândirea pozitivă poate ajuta la vindecarea organismului

Luptăm să fim o variantă mai bună a noastră. Zi de zi. Ne îndârjim, ne înstrăinăm, vrem mai mult, mai repede. Şi cu toate astea, ceva este în neregulă… Sunt situaţii în care nimeni nu mai este suficient de bun pentru noi… Sau dacă este cu siguranţă nu acea persoană este greu de accesat ori are inima ocupată. Dar ne motivează. Luminiţa de la capătul tunelului. Ideea succesului, a faimei, a celebrităţii. A banilor. A îndeplinirii scopului nostru pe acest pământ – să ne demonstrăm unicitatea. Să demonstrăm tuturor celor care nu au crezut în noi că s-au înşelat. Amarnic.
Puţini dintre cei care s-au regăsit în frazele de mai sus îşi mai găsesc cu adevărat locul… Dar cine are nevoie de un loc, atât timp cât locul nu este întâi?

Bărbaţi şi femei deopotrivă luptăm cu vârsta, suntem atenţi la alimentaţie, facem sport, medităm, ne îmbrăcăm frumos, încălzim butonul de “selfie” a telefoanelor deştepte, facem abuz de photoshop, alcool şi petreceri şi expunem tot ce avem mai bun cu generozitate pe pereţii reţelelor sociale. În fiecare “realizare” batem un “cui”. Pe un perete rece. Virtual.

NOUL EU

Carieriste înrăite, femei de succes, care au reuşit să strângă prin propriile lor puteri puterea în braţe, au devenit expresia dorinţei exprimate sau nu a celor mai multe reprezentante ale sexului frumos de pe mapamond: dorinţa de a fi independente financiar. Cu toate că au poziţie socială, putere de decizie, că au haine, maşini şi excursii de lux, pe ascuns când nu le vede nimeni sau aproape nimeni cumpăra haine pentru bebeluşi. Nişte proiecţii în acest moment. Ecourile vârstei biologice nu prea mai a nimic de-a face cu job description-ul…

Bărbaţi de succes, anulează orice intenţie a unei iubite de a se ataşa sentimental. “Răul trebuie tăiat din rădăcină”. După prima partidă de sex, gen… Astăzi, sentimentele înseamnă slăbiciune. “The power of non-attachament” rulează mai des decât mintea însetaţilor de succes decât absolut banalul “te iubesc”.

Nu puţine sunt persoanele care consideră că a fi implicat într-o relaţie de dragoste serioasă înseamnă să-şi crească riscul de a se “rata profesional”. Au de-a face cele două planuri?

Evident, pentru unii cele expuse mai sus sunt scenarii, pentru alţii realitate. Cert este că trăim într-o epocă ce poate fi caracterizată şi prin competitivitate – suntem stimulaţi/obligaţi să fim din ce în ce mai buni, din ce în ce mai tineri, din ce în ce mai de succes.

Cum facem totuşi selecţia atribuţiilor pe care le acceptăm astfel încât să nu ne înstrăim de noi înşine?
Suntem din ce în ce mai atraşi de ceea ce străluceşte, de oamenii care inspiră şi transpiră succes. Vrem să fim în preajma lor pentru a le copia modelul. Asta cu orice preţ.  Este o atitudine sănătoasă?

Este în regulă din punctul de vedere al unui specialist în psihologie să ne credem “speciali”?
Am stat de vorbă cu psihiatrul Lavinia Aldea.

Părerea psihologului

“Încă de la început vreau să menţionez că întrebările tale nu vizează populaţia în general, ci un anumit subgrup. De fiecare dată când dorim să stabilim caracteristici pentru un asemenea subgrup avem nevoie de unghiuri diferite de observaţie cele mai frecvente şi elocvente fiind punctele de vedere psihologice, sociologice şi în ultimă instanţă psihiatrice.

Ceea ce face diferenţa între aceste puncte de vedere este linia fină de demarcaţie a normalităţii. Dacă un psiholog este antrenat să gestioneze comportamente, gânduri, emoţii din zona normalului, psihiatrul intră în scenă atunci când capacitatea de adaptare a individului nu mai funcţionează şi este vizată o zonă a patologicului.

Ce înţeleg prin normalitate? Cred că este foarte important să avem ca punct de referinţă normalitatea şi nu cum să evităm anormalul.

Din fericire există în fiecare dintre noi ideea de normalitate şi posibilitatea de a ne raporta la ea ori de câte ori viaţa ne oferă, cere, ia mai mult decât ne aşteptăm noi. Din nefericire, deşi pare un concept simplu este foarte greu de definit.
Există poezia “IF”/”Dacă” a lui Rudyard Kipling – ilustrare nu numai a normalităţii dar şi a modalităţilor de adaptare. Iată câteva versuri:
“Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel.”

Reiau idea “Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,” –  Cred că acest vers ar putea să descrie destul de bine toate întrebările tale.

Trebuie să menţionez, că există un model sociocultural transmis pe diferite canale care ne spune că există un ideal al carierei, un ideal al frumuseţii, un ideal al familiei… De fiecare dată când internalizăm acest model ajungem într-o zonă de conflict interior: satisfacţie versus insatisfacţie.
Societatea creează tipare iar noi depunem un efort permanent să ne potrivim în aceste tipare – un pat al lui Procust care nu mai este personal ci impus de nevoia noastră de a aparţine unui grup – talentat, puternic, de succes…
De cele mai multe ori definim insatisfacţia ca discrepanţa între acest ideal indus şi stadiul nostru actual de dezvoltare personală iar contactul cu propria nefericire şi neputinţa de a o suporta dezvoltă mecanisme patologice de asfixiere a acesteia.

Acest conflict interior poate dezvolta mecanisme de adaptare performanţe sau nu.
Inadaptarea presupune întotdeauna patologicul, adică suferinţa psihică.
Adaptarea în schimb poate fi mult mai versatilă.
Comportamentul uman este ghidat de nevoie şi motivaţie.

Nevoia de succes presupune uneori un anumit grad de dezumanizare, de găsire de modalităţi de a reduce până la amputare empatia şi remuşcarea.
Firesc, obiectivul este realizarea personală aşa cum ne este impusă de societate sau aşa cum reuşim să adaptăm modelul impus la persoana noastră.
Dezvoltarea personală reprezintă o călătorie iniţiatică pe o hartă a transformării personale.
Avem multe obstacole de depăşit: incertitudini, frustrări, deziluzii, indiferenţă, renunţare, eşecuri, conflicte interioare, ambiguităţi.

Avem şi calităţi şi achiziţii care ne fac cu adevărat speciali (din punctul meu de vedere special înseamnă o formă frumoasă, chiar şi prelucrată în photoshop dar o formă cu fond, cu conţinut): speranţa, talentul, calmul, empatia, perseverenţa, încăpăţânarea, râsul, armonia, adevărul, siguranţa de sine.
Când devenim conştienţi de toate aceste lucruri înseamnă că suntem pe drumul cel bun şi sigur al cunoaşterii de sine şi al constantei autodepăşiri” spune psihiatrul Lavinia Aldea. 

Concluzia: Destinaţia nu mai contează, dacă drumul până acolo nu este frumos.