O româncă face fotografii impresionante în sala de operaţie

Cristina Bobe este fotograf şi artist vizual, initiatoarea primei platforme online de fotografie medicala din Romania (www.fotografiemedicala.ro). Prima fotografie din sala de operatii pe care a expus-o a fost in cadrul Ebienale, o expozitie de arta contemporana destinata tinerilor artisti, continuand cu expozitii personale la Muzeul National Brukenthal (2014) si Muzeul de Arta din Cluj-Napoca (cu ocazia Photo Romania Festival 2015).

Acum pregăteşte expoziţia multimedia Gentle Violence – Faces of Change, împreună cu artiştii Sebastian Florea (sound designer) şi Paul Lupaşcu (motion designer). Expoziţia, curatoriată de Laura Coltofean (muzeograf), va fi deschisă pe 9 septembrie, de la ora 17:00, şi va putea fi vizitată până pe 9 octombrie. 

Fotografiile ei îi pot şoca pe cei mai sensibili dintre noi, care nu suportă să vadă nici sânge măcar, dar dincolo de aparenta cruzime ele reflectă realitatea din spatele usilor inchise ale salii de operatie, este lumea obişnuită a medicilor care fac zilnic efortul de a salva vieţi şi a ajuta oameni.

Recomandări

Interviu despre parfumuri cu strănepotul Ninei Ricci, parfumierul Romano Ricci

Iuliana Tudor: “Mănânc un tort de ciocolată singură”

Cum a ajuns sa-ti placa sa faci astfel de poze?

As putea spune ca dintr-o intamplare si totodata ca urmare a unui esec, acela de a nu fi fost admisa la Facultatea de Medicina. Cu toate ca mai multe persoane mi-au oferit sprijinul lor la momentul respectiv, cred ca nu m-am pregatit suficient pentru examenul de admitere si nici nu am mai avut curaj sa incerc a doua oara. Eu absolvisem deja o facultate (Filosofie) si ma temeam ca as fi terminat medicina la o varsta mult prea inaintata. Acum pot privi in urma cu seninatate, dar atunci am fost foarte afectata de insuccesul meu.

Imi doream foarte mult sa le pot fi de folos celor de langa mine si mi s-a parut ca medicii sunt cei mai capabili sa ofere grija. Intre timp am descoperit ca poti fi util in multe alte moduri. Atunci – insa – eram intr-o cautare a vocatiei mele, pe care acum (sper ca) am descoperit-o. Fotografia era un hobby pentru mine, iar spitalul un univers in care mi-ar fi placut sa pot exista. Alaturand cuvintele “fotografie” si “medicina” pe Google, am descoperit exact ceea ce imi lipsea: fotografia medicala.

Cum te-ai simtit cand ai asistat prima data la o operatie, sau la primele operatii la care ai fotografiat?

Prima operatie la care am participat a fost in perioada in care lucram la HotNews. Eram curioasa, speriata si, in acelasi timp, nerabdatoare sa vad ce inseamna o interventie chirurgicala. Era vorba de o hernie care urma sa fie tratata laparoscopic. Spre surprinderea mea, am rezistat foarte bine si chiar mi-a placut. Asistentele au fost foarte dragute. Mi-au adus un scaunel pe care sa ma pot aseza in cazul in care mi s-ar fi facut rau. Nu a fost cazul.

De atunci am asistat la multe alte interventii, unele mai usor, iar altele mai greu de privit. Pe de alta parte, atunci cand pun aparatul foto la ochi, tot ceea ce vad sunt doar culori, forme, linii, texturi si lumini. Ma concentrez destul de mult si pierd din emotia pe care o am atunci cand intru in sala.

Este dificil sa obtii accesul/ permisiunea pentru a face fotografii in salile de operatie?

Inainte de a asista la o interventie chirurgicala, contactez medicii prin e-mail. Sunt doctori care nu raspund, dar sunt si medici interesati de proiect, care ma invita la operatiile dumnealor. De regula sunt intampinata de reactii pozitive si de deschidere.
Pentru mine este important ca medicii cu care colaborez sa fie deschisi la ideea acestui proiect, pentru ca altfel probabil ca s-ar simti deranjati de prezenta mea in sala de operatie si nu ar intelege (de) ce fotografiez. Din fericire, majoritatea medicilor care m-au primit la operatii mi-au devenit si prieteni, aşa cum este şi cazul doctorilor Adriana Radu, Horia Siclovan, Dragoş Zamfirescu, cu care am colaborat pentru expoziţia “Gentle Violence – Faces of Change”.

Nu ti-a reprosat nici un medic (sau vreo asistenta) ca-l incurci (facand poze) in sala de operatie?

Pana acum nu mi-a spus nimeni in mod direct ca incurc buna desfasurare a lucrurilor. Acum, cine stie ce gandeste fiecare… Adevarul este ca ma straduiesc sa trec neobservata. Am invatat regulile pe care trebuie sa le respect in sala de operatie. Nu am voie sa ating nimic din zona sterila (zona verde), sunt mereu atenta sa nu ma impiedic de vreun cablu, sa nu blochez accesul la aparate etc. In acelasi timp, explorez destul de mult sala de operatie, ajung prin toate colturile ei in cautarea unei compozitii care sa imi placa.

Cum este atmosfera in sala de operatii, ne poti spune ce se afla in culise?

Cred ca atmosfera din sala de operatie poate fi perceputa diferit, in functie de persoana care participa la ea. Pentru mine, atunci cand intru in sala, vad un spatiu care ma inspira, care ofera momente si secvente iconice, simboluri, culori si nenumarate posibilitati de interpretare.

Pentru medici si asistente, probabil ca este un loc al rutinei sau – cel putin – apanajul unei zone de confort. Pentru mine inseamna tocmai opusul, adica provocarea. Pentru pacient e un spatiu care ii alimenteaza temerile si in care corpul lui cald este atins de toate acele instrumente metalice si reci.

Ceea ce pot spune, cu siguranta, este ca atmosfera e departe de ceea ce vedem in filme. De multe ori e liniste in sala, alteori se povestesc intamplari de peste zi, realizarile copiilor, evenimente de prin alte spitale, toate acestea pe fundalul sunetului generat de pulsul pacientului si al aparatului de anestezie, care mai scoate cate un bip din cand in cand.

Cum relationezi cu pacientul/ familia sa? Ti-au cerut vreodata sa le dai si lor pozele respective?

Cu pacientii vorbesc inainte de operatie si le explic ceea ce doresc sa fotografiez in timpul operatiei lor. Sunt situatii in care medicul vorbeste cu pacientii si obtine acordul lor. Cu unii pacienti am pastrat o relatie de prietenie. Suntem conectati si pe Facebook, astfel ca urmaresc in timp real evolutia proiectului “Gentle Violence”. Da, au fost persoane care mi-au cerut fotografiile si carora le-au placut imaginile. Bineinteles, au fost si pacienti care au spus ca nu vor sa stie nimic din ceea ce s-a intamplat cu ei cat timp au fost sub anestezie.

Exista vreo poveste a unui pacient care te-a impresionat in mod special? Sau a vreunui medic?

Toate povestile ma impresioneaza. De altfel, atunci cand intru in sala, am un sentiment profund de recunostinta fara de pacientul care mi-a permis sa fiu martora la tot ceea ce are mai intim, adica interiorul corpului lui, dar si fata de medicii care ma primesc.

Chiar daca sunt pe o pozitie de forta in sala de operatie, eu cred ca si medicii sunt la fel de vulnerabili ca si pacientii. Frica nu ii ocoleste nici pe ei, de aceea apreciez faptul ca sunt de acord sa ii fotografiez in orice moment al operatiei, oricat de calm sau tensionat ar fi. Nu mi-a interzis nimeni pana acum sa fotografiez ceva anume. Am avut libertate deplina.

Ai vreo fotografie preferata? Care este povestea ei?

Sunt multe fotografii care imi plac si de care ma leaga anumite amintiri. Din expozitia de anul acesta (Gentle Violence – Faces of Change) imi place foarte mult fotografia pe care am pus-o si pe afis. Pacienta nu mai era o persoana obisnuita pentru mine. Era chiar Nefertiti, care coborase pe masa de operatie. Pe ea am fotografiat-o.

Din expozitia pe care am avut-o in 2014 (Gentle Violence – The Heart) mi-a ramas la suflet fotografia cu un bebelus de noua luni, care fusese operat pe inima, la Spitalul Marie Curie. Arata ca un spiridus si avea figura unui mic invingator, pentru ca despre asta a si fost vorba, in definitiv. A rezistat eroic operatiei.

Sunt multe alte fotografii care imi plac, pentru ca incerc sa vad in ele altceva decat lumea chirurgicala. Sala de operatie este doar punctul de plecare, locul in care imi gasesc inspiratia si care, prin simbolurile pe care le ofera, imi ofera posibilitatea de a deschide discutii cu totul diferite de cele medicale, sunt subiecte care ne privesc pe noi, oamenii, ca fiinte ganditoare.

Ce zic oamenii care iti vad prima data fotografiile, cum reactioneaza?

Reactiile sunt foarte variate. Sunt constienta ca fotografiile pe care le fac nu sunt usor de privit. Cred ca functioneaza asemenea unei oglinzi in care te poti uita numai daca esti pregatit. Daca iti accepti conditia de fiinta muritoare si vulnerabila, cred ca poti face fata unei priviri introspective de-a dreptul, pentru ca te uiti cu adevarat in interiorul tau.

Chiar daca fotografiile sunt din operatiile altor persoane, atunci cand ne uitam la ele, automat ne proiectam pe noi insine in ele, de aceea si starnesc emotii puternice. Reactiile au fost atat de entuziasm, cat si de respingere agresiva. Ceea ce pot spune, cu siguranta, este ca nu au lasat pe nimeni indiferent.  

Cum ai ajuns la realizarea expozitiei “Gentle Violence – Faces of Change”, ce iti doresti sa obtii prin ea?

Educatie pentru pacienti, pentru medici? Ce perceptii vrei sa schimbi?

Prin expozitia de anul acesta imi doresc sa pun publicul in fata unei oglinzi. Aceasta privire in oglinda sper sa ii faca sa se intrebe cine sunt ei sau cine cred ca sunt ei. De asemenea, mi-ar placea sa poata privi corpul (chiar si in timp ce este operat) ca obiect de arta. Din acest motiv, corpurile si, respective, fetele, sunt surprinse in timpul unei schimbari exterioare, care la va sculpta ulterior personalitatea.

Am incercat sa vad in procesul de transformare (prin chirurgie plastica) diferite idealuri de frumusete sau trimiteri catre lucrari din istoria artei, care este tot a istorie a ideilor despre frumusete. Exista si o puternica legatura cu moartea, inclusiv prin faptul ca portretele sunt toate incadrate pe un fundal negru, pentru ca schimbarea presupune moartea unei identitati si transfigurarea ei. Sper ca pentru cei care vor vizita expozitia, aceasta incursiune in lumea chirurgiei plastice, sa fie un prilej de autodescoperire.