Povestea unei femei care a fost în pragul sinuciderii din cauza depresiei

„Întotdeauna m-am considerat o persoană slabă, bolnăvicioasă, suferindă. Copil fiind, preferam să mă joc singură, în linişte, cu păpuşile mele cu care vorbeam mereu în gând. Nu aveam voie să fac gălăgie, nu aveam voie să fac zgomot. Altfel o deranjam pe mama de la treburile zilnice sau pe tata ce urmarea documentare la televizor.

Mă simţeam tare neiubită, dar nu îmi puteam exprima aceste sentimente, pentru că nu ştiam ce înseamnă să fii iubită. La şcoală am avut sentimentul că mă înţelege învăţătoarea, pe care o priveam ca pe o mamă. Asta m-a făcut să învăţ foarte bine şi, cumva, mi-a oferit singura carte câştigătoare de mai târziu.

Prima iubire a fost în şcoala generală, dar el nu mă plăcea. Apoi, la facultate, m-am îndrăgostit şi, din nou, am tras lozul necâştigător. Am intrat într-o relaţie cu un coleg de facultate, care s-a apropiat de mine pentru a se plânge de faptul că nu se simte iubit de părinţi. Asta ne-a unit cumva.

Recomandări

Povestea unei femei care a rămas văduvă la scurt timp după căsătorie

Povestea de viață a unei femei bolnave de cancer părăsită de soțul ei

Însă nu pot spune că îl iubeam, ba din contră. Mă uitam la el cum trece de la victimizare la flirt şi mă gândeam ce să fac. Oricum nu mă plăceau persoanele pe care eu le plăceam, aşa că aveam de ales? Răspunsul era, de fiecare dată, nu.

Aşa am ajuns într-o relaţie cu o persoană despre care nu ştiam decât că are o relaţie dezastruoasă cu părinţii lui. Nimic altceva. Chiar şi când făceam dragoste, preferam întotdeauna să fie întuneric. Închideam ochii şi îmi imaginam că fac dragoste cu bărbatul pe care îl plăceam.

După aproape trei ani de relaţie, partenerul m-a anunţat că mă părăseşte. Brusc, şi-a dat seama că nu mă iubeşte şi că nu se simte iubit. M-a provocat la o discuţie, în care mi-am dat seama că vrea să mă facă să îi spun că îl iubesc şi nu îmi doresc să mă părăsească. Din păcate pentru el, poate şi pentru mine, nu puteam face asta. S-a supărat pe mine, m-a ameninţat că pleacă, iar după câteva clipe m-a întrebat dacă îl iubesc sau nu.

De la el am luat şi viciul alcoolului. Mă ajuta să mă destind, să dorm, să pot face dragoste cu el.

Când am început terapia şi mi-am dat seama că sunt alcoolică, am avut un şoc. Apoi altul când mi-am dat seama că sunt depresivă. Credeam că sunt doar tristă, abătută şi că îmi face bine câte o tărie din când în când.

Am început terapia cu puţin timp înainte de a mă părăsi iubitul. Doream cumva să înţeleg ce se întâmplă cu mine, de ce nu mai dormeam bine, chiar şi după un păhărel, de ce nu mai aveam chef de nimeni şi de nimic. De ce, de nenumărate ori, mi-am imaginat scenarii de suicid, în care luam un pumn de somnifere ca să nu mă mai trezesc. Sau aruncându-mă de pe un bloc foarte înalt, plutind clipe ce ţineau secole, şi apoi abisul.

Am început şi tratamentul psihiatric. La început, am fost reticentă, însă, după ce mi-ai povestit cât de bine îmi poate face, m-ai convins. Şi, din nou, cred că a fost o decizie foarte bună. Teama de medicamente s-a risipit şi eu am început să mă simt din ce în ce mai bine.

Prietenul plecase de mult. A tot încercat să vină la birou la mine cu flori, să îmi trimită bomboane, să îmi dea mesaje frumoase, să mă convingă cumva să revenim la relaţie. Însă totul era în van.

Ştiam că nu este o persoană potrivită pentru mine şi credeam că merit şi eu o persoană care să mă facă fericită, nu pe cineva pe care îl acceptasem din milă sau Dumnezeu mai ştie din ce alte motive.

Aşa că mi-am văzut de viaţă, aşteptând persoana potrivită. Gândurile de suicid nu au mai apărut, mi-a revenit somnul şi cred că şi datorită medicaţiei am început să simt plăcerea de a savura viaţa.

Vorbeam cu tine despre lucrurile minunate pe care parcă le vedeam pentru prima dată. Am învăţat să mă bucur de familie, relaţia mea cu părinţii s-a îmbunătăţit foarte mult.

Am pus un văl peste trecut şi i-am descoperit aşa cum sunt ei acum. Cu tot ceea ce pot face eu pentru ei, fără regrete pentru ceea ce a fost.

Apoi am început să vorbim despre colegii mei de muncă, despre oamenii pe care îi cunoşteam, despre spectacole, sport, ieşiri în city-breakuri.

În fond, viaţa a căpătat culoare şi sunt sigură că este doar începutul unei poveşti frumoase.”