Povestea unei femei care a rămas văduvă la scurt timp după căsătorie

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăța să își trăiască viața.

„Ne-am iubit enorm, încă din liceu. Credeam că suntem făcuți unul pentru celălalt, pentru că gândeam la fel, aveam aceleași vise și așteptam ca viața să ne surprindă plăcut. Și totul părea că merge în această direcție.

Am făcut amândoi aceeași facultate, în Capitală, unde am intrat amândoi cu brio. După examenul de admitere, ne-am mutat în sfârșit împreună, într-o garsonieră. În sfârșit scăpam de părinți, care chiar dacă ne considerau potriviți unul pentru celălalt, ne spuneau fiecăruia în parte că nu ar fi rău să mai încercăm să avem și alte relații, pentru a avea și alte experiențe, pentru a nu regreta mai târziu.

Recomandări

Povestea de viață a unei femei bolnave de cancer părăsită de soțul ei

Povestea unei femei care a fost în pragul sinuciderii din cauza depresiei

Ne completam reciproc în tot ceea ce aveam de făcut în micul nostru palat. Așa îi spuneam garsonierei. Învățam împreună pentru examene, ne ascultam și ne hrăneam cu vise de viitor.

Odată cu terminarea facultății, ne-am căsătorit. Apoi ne-am angajat la firme diferite și după puțin timp am făcut împreună un credit pentru a ne cumpăra un apartament mai mare.

Știam clar care ne vor fi pașii: prima dată un loc de muncă sigur și bine plătit, pentru ca imediat după aceea să ne cumpărăm casă și să avem cel puțin trei copii. Amândoi iubeam copiii enorm și visam la o familie mare, cu copii gălăgioși, puși pe șotii, pe care să îi strunim și să îi călăuzim pentru a avea o viață frumoasă.

Am cumpărat casa, un apartament foarte frumos pe care l-am mobilat amândoi, pregătind și camerele copiilor. Credeam că viața este un vis frumos din care nu ne doream să ne trezim nicicând.

Până în ziua în care a venit de la birou mai târziu, părea extrem de obosit. Am încercat să îl întreb ce s-a întâmplat, însă nu putea vorbi. A vomitat mult sânge, am chemat ambulanța.

Aveam senzația că trăiesc un coșmar din care îmi doream să ies cât mai curând.

A ajuns la spital în comă și după o perioadă a decedat. Avea o boală despre care nu vorbise cu nimeni, dar pe care am descoperit mai târziu că a ascuns-o de mine. Am găsit un set de analize, ascuns de el într-un birou, făcute în ultimul an de facultate, ce arătau o boală cruntă în ultimă fază.

Acum, privind retrospectiv, m-am tot învinovățit că nu am fost mai atentă la el. Semne existau, dar de fiecare dată mă păcălea, ba că este o răceală, ba că are o indigestie, și tot așa.

Mi-a trebuit multă putere să vin la psihoterapie. În primă fază, nu îmi doream decât să plec odată cu el.

Nici măcar nu am apucat să ne luăm rămas-bun. Odată intrat în comă, nu a mai ieșit până când a decedat.

Mă tot întrebam de ce nu am remarcat oare la timp… Poate reușeam să trecem împreună și peste asta. Oare de ce îmi ascunsese diagnosticul? Ce să fac eu acum într-o casă mare, goală, fără el? Nu era oare mai bine să mă duc după el?

Săptămâni la rând am venit la cabinet încercând să găsesc un motiv pentru a mai trăi. Au fost perioade lungi în care nu mai vedeam nimic în fața ochilor, nu mai aveam niciun scop. Nu mai mâncam, nu dormeam aproape deloc și îmi trăiam viața ca într-o transă din care parcă nu îmi mai doream să ies vie.

După lungi discuții, în care treceam de la furie la deznădejde, căutând vinovați peste tot, inclusiv în mine, am început, încet, încet, să mă mai liniștesc. Am înțeles că este important să mă odihnesc și să mănânc, și chiar dacă nu am făcut-o prea repede, m-am reglat totuși în timp.

Îmi este teamă să o spun, dar de o perioadă parcă mă simt mai bine. Încerc cumva să mă gândesc la faptul că și el și-ar fi dorit să fiu fericită, așa cum i-aș fi dorit și eu, dacă situația era inversă.

Nu a fost ușor, nu pot spune că sunt vindecată, însă cu siguranță pot spune că mă gândesc la viitor și la ce îmi poate acesta oferi.”