Povestea unei femei nevăzătoare care-și trăiește viața cu bucurie

Anca Elena Ilie are 39 de ani și este nevăzătoare. Asistentă medicală cu specializarea Balneo – Fizio Terapie și Masaj, speaker TEDx, mamă și soție, Anca ne demonstrează în fiecare zi că lipsa vederii nu a împiedicat-o să aibă viața pe care și-a dorit-o! Ea povestește că lipsa vederii a învățat-o empatia, să se adapteze, să se accepte și  să se iubească așa cum este. Mai jos, povestea spusă chiar de ea!

Bună, sunt Anca, am 39 de ani și sunt asistent medical Balneo- Fizio Terapie și Masaj.

Povestea mea începe în urmă cu 39 de ani. M-am născut la Câmpina, acolo am urmat cursurile școlii de masă atât gimnaziu cât și liceu. Școala post-liceală am făcut-o la București, aceasta fiind singura formă de învățământ special pe care am urmat-o.

O copilărie aproape normală

Copilăria mea a fost aproape normală. Mă jucam, alergam, mă cocoțam în copaci, făceam cam toate prostiile ce se puteau face. Singura diferență era că mergeam la medici foarte des. M-am lovit de răutățile colegilor mei, dar nu le dădeam așa mare importanță.

Abia în adolescență am conștientizat că sunt diferită. Mă frustra acest lucru, dar frustrarea am transformat-o în ambiția de a demonstra că pot și eu. Primul moment hotărâtor din viața mea a fost după terminarea clasei a-XII-a. Prima sesiune de bacalaureat am picat-o cu brio, pentru că profesorii din comisia de corectare nu au ținut cont (în urma contestației) de faptul că nu am putut scrie drept. Am fost dezamăgită de acest sistem, dar m-am ambiționat și mai mult. După multe drumuri la Inspectoratul județean Prahova și Inspectoratul municipiului București am reușit să obțin aprobarea unei comisii speciale, reușind astfel să susțin examenul în condiții optime și să am parte de o evaluare corectă. Am promovat examenul mânată fiind de dorința de a nu depinde de un ajutor social toată viața.

Pe parcursul anilor de gimnaziu și liceu vederea mi-a fost suficient de bună pentru a nu avea probleme majore. Ca orice elev notele mele erau de la 2 la 10, dar cu toate astea m-am menținut în prima jumătate a clasei. În post-liceală lucrurile s-au schimbat radical. Din anul II nu mai vedeam să scriu și să citesc, dar îmi plăcea atât de mult meseria aleasă așa că plecam cu lecțiile aproape învățate din clasă. Memoria bună și pasiunea pentru ce aveam să devin profesional vorbind m-a ajutat să promovez printre primii.

În tot acest parcurs părinții m-au susținut cu tot ce au avut și cum au știut mai bine. Nu am fost un copil răsfățat sau protejat în vreun fel. Marele merit al părinților mei este că m-au tratat la fel ca pe frații mei și m-au lăsat să-mi urmez drumul indiferent cum ar fi fost acela.

Copilul meu este tot ce nu am putut eu să fiu

Până pe la 23 de ani nu-mi doream familie și copil. Profesional începusem să am rezultate extraordinare, dar lipsea ceva. În viață omul trebuie să planteze un pom, să facă o casă și să aibă un copil pentru a se simți împlinit, cam asta gândeam. Îl cunoscusem pe soțul meu, a venit săptămâna oarbă așa că m-am căsătorit. Momentul în care am aflat că sunt însărcinată nu a fost întâmplător. În iulie am aflat vestea, dar în septembrie eram programată la un spital din Germania pentru un control oftalmologic și o eventuală operație. Am avut de ales între –a vedea – și – a fi mamă -. Cu mare ușurință am ales a doua variantă. Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, trei ani mai târziu viața mi-a demonstrat că am făcut alegerea corectă. De atunci îmi place să cred că Dumnezeu mă iubește. Din punctul meu de vedere meseria de părinte e cea mai grea, ar și cea mai frumoasă. Cum am reușit? Simplu, Dumnezeu mi-a dăruit un copil minunat, iar acest copil este tot ce nu am putut eu să fiu.

De-a lungul timpului am învățat să învăț din greșeli, iar motivația vine din de a-mi arăta că pot și sursa încrederii în mine o reprezintă atât eșecurile cât și reușitele.

Lipsa vederii m-a făcut cine sunt azi

Ca fiecare om am avut și urcușuri și coborâșuri în viață. Gândul ce îmi dă putere să mă ridic de fiecare dată este acela că nimic nu e întâmplător, că toate au un scop precis, iar acest scop îl voi descoperi mai devreme sau mai târziu. Nu aș putea spune cu certitudine când mi-a fost cel mai greu, privind în jurul meu în aceste vremuri îmi dau seama că poate nu am trăit nici jumătate din drama pe care o trăiesc, de exemplu, mamele ce fug din Ucraina de mână cu copii lor din calea războiului. În fond, lipsa vederii m-a făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, m-a învățat empatia, să mă adaptez la orice situație, să îmi folosesc conștient intuiția, să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt. Din momentul în care mi-am acceptat destinul lucrurile au devenit simple.

Pentru mine nu există „nu pot”.