De mici ni se prezintă o idee despre fericire greu de atins în realitate, indiferent de vârstă. Cum ar fi – fericirea o atingi exact atunci când nu doar că ai rezolvat toate problemele ci ai și tot ceea ce îți dorești. Și pe toți cei pe care îi dorești aproape. Ei bine, această idee utopică ne dă multe bătăi de cap. Și în plus, poate crea chiar sentimente precum invidia răsfrântă asupra persoanelor (ce par) fericite. Am stat de vorbă despre acest subiect cu psihologul și psihoterapeutul integrativ acreditat european Valeria Vîrlan.
”Fericirea nu este absența problemelor, ci abilitatea (înnăscută, dar mai ales antrenată) de a le conține și gestiona cu ele, fără a le permite să ne monopolizeze atenția și să ne ucidă zâmbetul…” explică Valeria Vîrlan.
Cum ar fi să nu mai privim problemele va pe pietre uriașe care atârnă la gâtul nostru și ne trag în jos? Cum ar fi să le privim ca pe provocări? Ca pe o ocazii de a evolua? Ca pe ocazii de a ne cunoaște mai bine? ”Asimilând sensul și semnificația de dincolo de durerea pe care o produc problemele, ele încetează să mai fie o forță distructivă, ci una care ne zidește în acord cu Sinele nostru înalt și planul divin al sufletului nostru” a continuat Valeria.
”Zi de zi lucrez cu alchimizarea durerii, sub diversele ei manifestări, alături de oamenii care îmi cer ajutorul. Dincolo de emoția pe care o trăiesc în fiecare proces și de bogăția umană pe care o descopăr dincolo de suferință, ceva magic și înălțător mă umple de smerenie și recunoștință,over and over again: capacitatea de Renaștere a Omului” a mai explicat psihologul.
O să spuneți probabil, bine, dar unele probleme sunt de atât de mari căci nu văd rezolvarea niciodată… ”Uneori e nevoie de „botezul focului” ca să poată să ardă (la ei și în viața lor) tot ce a fost fals, absurd, manifestat în mod adaptativ din rană, în dezacord (adesea mascat) cu sufletul lor și cu vocea inimii lor. Pentru a renaște și a se reclădi apoi în toată măreția lor unică și tulburător de frumoasă” a mai explicat psihologul.
”Îmi amintesc de fiecare dată de propriul meu proces – de toată durerea, bezna, confuzia, lupta, „pierderea” și renunțarea…grele al naibii! dar necesare toate pentru a găsi la capăt lumina, Esența Divină în simplitatea ei atât de complexă, pentru a mă întâlni cu mine în intimitatea mea (cu lumini și umbre) și a mă reda pe mine mie însămi. Mai liberă, mai autentică, mai asumată, mai Eu” a încheiat Valeria Vîrlan.