Singur(ă) de sărbători…

Miros de cozonaci, poleială, brad, cadouri, magie. Cineva acolo sus mă iubeşte. Spiritul sărbătorilor. Adulţi şi copii ne jucăm de-a omul de zăpadă, Moş Crăciun, de-a prinţesele care merg la bal, auzim săniile cu zurgălăi şi visăm la soba-n care arde mocnit focul.

Observaţi ce imagini de poveste ne evocă sărbătorile? Este ca o regresie în copilărie, acolo unde magicul era posibil, plauzibil şi la locul lui. Cu toţii am crezut, la un moment dat, că este firesc să vină Moşul, tras de reni sau cerbi, că scrisorile noastre ajung la el, că zăpada este doar omăt iar cadourile de sub brad sunt marele premiu. Este o convenţie tacită, pretindem că lumea este mai bună, mai caldă, mai generoasă. Şi avem nevoie să o vedem aşa, măcar din când în când.

Printre sarmale şi friptură ne extragem bucuria din micile sau marile cadouri pe care le desfacem, din zâmbetul copiilor încântaţi de jucării, din pacea şi bucuria pe care o conţine acest ”La mulţi ani!” generalizat.

Recomandări

Eşti singură de sărbători? Te vei distra mai bine decât sperai!

Nu confundaţi plictiseala cu depresia!

Singurătatea ca pedeapsă

Se presupune că ne reunim cu familiile noastre, restrânse sau lărgite, se presupune că ne sărutăm sub vâsc, că ne gândim la viitor sau vacanţe la schi. Cum sunt sărbătorile pentru cei a căror familie este departe sau cei ce s-au despărţit de-a lungul anului de cineva? N-ai fost cuminte şi Moşul nu-ţi aduce nimic sau ai fost cuminte şi tot singur eşti. Când majoritatea sărbătoreşte, tu ce faci? Ce gânduri ai? Cât de însingurat te simţi? Cât de trist? Ca şi când doar prezenţa unui celălalt ne valorizează, ne aşează ”în rândul lumii”. Oare de ce este atât de greu să învăţăm că niciodată nu suntem singuri? Că ne avem pe noi, cel de care ”doar moartea ne va despărţi”?

Copilul din noi aşteaptă cadouri, bucurie şi recunoaştere de la un celălalt. Dar este atât de greu să ne oferim noi nouă cadoul, bucuria şi recunoaşterea, chiar dacă de multe ori ştim cel mai bine cine suntem, ce merităm, cât de mult am muncit, cât de mult am suferit. Probabil că ceea ce ne împiedică să trecem, dacă nu fericiţi măcar senini, prin sărbătorile de iarnă, este tocmai această  autodevalorizare, ca şi când dacă am fi fost mai înalţi, mai slabi, mai deştepţi, lucrurile ar fi stat altfel.

De multe ori o voce mică şopteşte: ”E vina ta!” Singurătatea devine aşadar pedeapsă pentru că nu ai luat FB-ul de la viaţă sau de la celălalt. Dar nu ştim oare că nota 10 sau calificativul ”foarte bine” se aplică pe ceea ce ai ştiut sau ai făcut într-o perioadă limitată de timp? Nu este calificativul global, face referire doar la o felie subţire de timp şi spaţiu.

Fetiţa cu chibrituri

Cei mai mulţi dintre noi ştiu povestea lui Andersen şi probabil au plâns la finalul ei. O fetiţă săracă vindea chibrituri. Îngheţată şi flămândă, fără încălţări sau haine de iarnă, încerca să-şi vândă cutiile de chibrituri pe străzi, în Ajunul Anului Nou. Dar nimeni nu avea nevoie de chibrituri în seara de Ajun. Sfârşită de frig şi foame, s-a aşezat între două case şi a început să aprindă chibrituri pentru a-şi încălzi palmele. La lumina firavelor chibrituri se contura o lume caldă, o masă, bradul de Crăciun şi, în cele din urmă, răposata bunică o ia uşor, zâmbind cu ea, spre o lume mai bună.

Oare de ce nu s-a ridicat de acolo? De ce nu a bătut la uşa cuiva? Poate pentru că în ea murise deja speranţa într-o viaţă mai bună. În absenţa speranţei supravieţuirea este dificilă iar uneori imposibilă. 

Ce aflăm de la alţi specialişti?

Pare că sărbătorile îngroaşă simţitor discrepanţa dintre fericire şi nefericire. Ca şi când s-ar crea o falie de netrecut între împlinire şi disperare. Suferinţa, tristeţea, însingurarea se acutizează. Fără a detalia cu statistici, rata tentativelor de suicid şi a intervenţiilor la camera de gardă de la psihiatrie creşte simţitor. De asemenea, recăderea în dependenţele de alcool sau alte substanţe, episoadele depresive majore, urmează acelaşi trend. Atunci când tentativa de a încheia socoteala cu viaţa reuşeşte, însinguraţii ajung la Institutul medico-legal. Am stat de vorbă cu Dr. Silvia Dermengiu, medic primar la Institutul de medicină legală Mina Minovici.

Petruţa Gheorghe: Aşadar, din punctul dvs. de vedere, de la acest capăt de drum, ce se întâmplă cu oamenii singuri şi trişti de sărbători?

Dr. Silvia Dermengiu: De sărbători, mai ales după Revoluţie, modul de viaţă s-a schimbat dramatic, adică – mulţi oameni au rămas fără casă, oamenii străzii au crescut numeric, sunt copii abandonaţi care nu reuşesc să fie integraţi în nici un fel de structură, instituţie sau grup social, plus copii ai căror părinţi sunt plecaţi din ţară, la muncă, fără a-i lăsa în grija cuiva – au fost cazuri de suicid printre aceştia, mureau de dor pur şi simplu… bătrânii ai căror copii sunt plecaţi din ţară sau cei care au divorţat la vârsta a treia… şi cu bolile asociate vârstei… cam astea sunt categoriile de risc vis-a-vis de suicid în preajma sărbătorilor. Când toată lumea în jurul lor aleargă după cumpărături, cadouri, toată lumea face planuri pentru unde şi cum vor sărbătorii, ei simt că nu-şi găsesc locul, nu mai au prieteni, familie, nimic de care să se agaţe. Am observat că mai ales acele persoane vârstnice care au avut succes social sau profesional au mari dificultăţi în a se confrunta cu singurătatea.

Singurătatea asociată cu bolile incurabile şi absenţa unei familii, a unui cerc de prieteni sau rude, nimeni acolo cu ei… nu mai găsesc nici un sens în existenţă, se observă asta după modul în care aleg să se sinucidă… adică, bătrâni care altfel au mari dificultăţi în a se deplasa, este uimitor cum reuşesc să se târască spre ferestre sau leagă un şnur de orice obiect care poate susţine greutatea şi se lasă pur şi simplu în jos, până când viaţa le iese din corp. Adică au o voinţă extraordinară de a termina cu totul. Mai ales în cazul vârstincilor întâlnim spânzurarea, nu cu medicamente sau alte metode mai blânde care ar putea eşua.

Petruţa Gheorghe: Aleg o modalitate foarte violentă de a pune capăt suferinţei. Mă gândesc dacă nu cumva în depresie bucuria celorlalţi este percepută ca un gest agresiv menit să pedepsească eşecul şi dacă nu cumva pe de-o parte se pedepsesc pentru presupusul eşec iar pe de altă parte îi pedepsec pe ceilalţi… Dar cei mai tineri?

Dr. Silvia Dermengiu: Cei mai tineri, care recurg la gestul final, de cele mai multe ori au o problemă sentimentală şi sunt fără familie, sau o familie funcţională… cei peste 30-40 de ani, recurg la suicid din cauza problemelor financiare, a pierderii locului de muncă, a executărilor silite  – în special bărbaţii recurg la asta, deoarece ei sunt capul familiei şi nu mai pot face faţă. Culmea este că nu se gândesc că gestul lor provoacă daune şi mai mari, atât financiare, cât şi emoţionale familiilor lor. De asemenea, în cazul dependenţelor de tot soiul, de jocuri de noroc etc. Ei bine, femeile nu fac asta, nu au problema asta.

Petruţa Gheorghe: Nu? Cum aşa?

Dr. Silvia Dermengiu: Adică femeile nu se sinucid din cauza datoriilor sau problemelor existenţiale, pentru că ele au de îngrijit copii, o casă, o familie. În general, femeile adulte care recurg la suicid au probleme psihice şi psihiatrice. În depresiile majore, episoadele depresive psihotice sau alte afecţiuni de acest tip.

Petruţa Gheorghe: Aşadar, în preajma sărbătorilor riscul de suicid creşte în rândul categoriilor defavorizate, bătrâni cu afecţiuni cronice sau incurabile, singuri, copii abandonaţi, fără apartenenţe, tineri care şi-au pierdut relaţiile de iubire şi nu suportă separarea…

Putem observa cu uşurinţă că în extrema singurătăţii, a suferinţei, a depresiei, finalul este cel din povestea fetiţei cu chibrituri. O primă lecţie pe care studenţii de la psihologie o învaţă este că nu-i deloc recomandabil să încercăm să înveselim un om deprimat. Cei singuri şi trişti au mai degrabă nevoie de înţelegere şi acceptare, cu tot cu suferinţa lor. Să nu uităm să lăsăm un spaţiu şi tristeţii lor şi mai ales, să nu uităm de ei!