Tatiana Ernuţeanu, om de litere – Despre cele 1.000 de motive pentru care să citim poezii (şi în pandemie)

Pandemia ne-a dat viaţa peste cap, dar şi dat şansa de a ne face liste de priorităţi şi de a ne gândi la ceea ce ne bucură sufletul cu adevărat. Unii au descoperit cărţi, alţii filme, alţii gătitul, alţii sportul, alţii s-au apucat să scrie, alţii doar au intrat în panică, alţii au descoperit frici, sensibilităţi. Şi toţi câte puţin şi mult din toate. Unii au descoperit şi redescoperit poeziile, un bun lăsat în urmă şi în umbră în ultimii ani. Pe nedrept. Tatiana Ernuţeanu, specialist în relaţii publice, dar şi jurnalist cu experienţă, a readus poezia în atenţia noastră fix la începutul stării de urgenţă, în ciuda faptului că evenimenul de lansare a volumului ei ”Carne, visuri şi oase triste uitate în Hydra” – poeme nealese, editura Eykon – nu a mai avut loc cum era plănuit în forma clasică. S-a lansat online, căci totul se transformă.

CSÎD: Dragă Tatiana, se spune că în viaţă vine un timp pentru toate. Cum de a venit poezia în mintea ta?
Tatiana Ernuţeanu: Primele poezii le-am scris în studenţie. Lucrurile, la mine, vin şi pleacă, duse de propriile mele emoţii. Un soi de maree, care uneori retrage ceva, alteori aduce resturi, îndepărtează sau apropie indecent de mult.
Unii spun că poezia e un act de eliberare, că trebuie să fie aşa, atunci când acolo, între coaste, se aglomerează lucruri. Nu contest, însă eu scriu poezie din alt motiv, să retrăiesc momente. Un arc în timp. E o formă pură, prin care te devoalezi, ea spune tot şi nu spune nimic, e evazivă, e intuitivă, e cu bătaie, te dă de gol, da’ nu-ţi fură misterul. Are şi o anume naivitate prin idealizare şi o atare forţă prin cinismul cu care îţi pui viaţa sub lupă.
Volumul despre care vorbim are ca temă prevalentă, iubirea, privită dintr-un unghi al inadecvării temporale, al ratării, oarecum supusă unui întreg proces, de la idealizare, până la ironizare şi miştocăreală amară. Cineva care n-a trăit iubirea până la paroxism, posibil să nu înţeleagă niciodată cum se ajunge la acest tip de cinism tăios şi dulce-nostalgic, în acelaşi timp.
    

CSÎD: Prin ce concurs extraordinar de împrejurări – ai lansat poezii fix când oamenii au mai multă nevoie de refugii?
Tatiana Ernuţeanu: Nu-mi pot aroga niciun merit în ceea ce priveşte sincronizarea cu izolarea… Volumul ieşise de la tipar cu câteva zile înainte de a se opri totul. Putem privi cu pesimism momentul, căci cartea nu a mai avut parte de o lansare şi librăriile s-au închis, dar şi cu optimism, căci au rămas deschise cele online, iar oamenii au început să se dedice mai mult lecturii. Habar n-am dacă aşa o fi fost, dar mie îmi place să cred în tabloul ăsta (sper că nu suprarealist) cu oameni cu cărţi şifonate pe genunchi, creion lângă, pentru adnotări şi sublinieri şi tăvi cu dulciuri ca-n Orient, pe o masă din lemn de Ikea şi cafele la ibric, materie primă, comandată prin firme de curierat, de la cel mai esquisite coffee-shop din oraş. Eu zic că e un tablou realist, cel puţin în ceea ce priveşte eclectismul gustului românesc.

Recomandări

5 cărţi care ne ajută să rămânem încrezători

5 cărţi care ne ajută să înţelegem beneficiile meditaţiei

Surse de inspiraţie neinspirate din fericire

CSÎD: Ce te inspiră?
Tatiana Ernuţeanu: Tot ce nu are legătură cu fericirea. Aceasta se trăieşte, fragmentar, e drept, dar nu se aşează în versuri. Versurile aparţin tristeţii, neîmplinirii, nimicului, iubirii neconsumate…
Un croissant stâlcit în noroi mă inspiră, o stradă sordidă, o bodegă cu lumină chioară, o melodie de jale, o gumă de mestecat lipită pe o bancă, bonurile găsite în buzunare (o întâlnire, de altfel, cu preferinţele de acum ceva vreme), florile presate, Strada Speranţei colţ cu Armand Călinescu, pseudo-imposibilitatea, bărbaţii ale căror haine miros a balsam de rufe, mâna băgată nevrotic prin păr, porţile înalte din lemn, dezinteresul, clovnii, ochii bătrânilor, pierduţi undeva între încăpătânare şi nesiguranţă, oasele subţiri, Florenţa.  

La ce ne ajută poezia?

CSÎD: Ce motive ne dai să citim poezii în pandemie?

Tatiana Ernuţeanu: Aş oferi câteva motive pentru care putem citi poezie, oricând. Însă, pentru a ajunge să-ţi placă poezia, trebuie sa găseşti mai întâi poetul potrivit, care să deschidă în tine gustul pentru acest tip de lectură. Altfel, vei spune, aşa cum mulţi se hazardează să o facă: eu nu citesc poezie… nu o înţeleg… nu-mi place. Depinde ce vrei de la poezie, ce aşteptări ai. Vrei una realistă, vrei una romantică, vrei versuri suave sau ficţiune transgresivă… Vrei să te mângâie sau să te pocnească cu sinceritate şi dramatism?
Notez, revenind la întrebare:

• Ai putea deveni mai intuitiv, vei citi printre rânduri, poate chiar în palmă.
• Suntem fragili! – o să-ţi spui.
• Vei căpăta o expresivitate particulară, de la gesturi până la nuanţe lexicale.
• O să afli că nu trebuie să opui rezistenţă simţirii.
• O să-ţi placă să spui mai mult „amănunte” decât „detalii”. (da, neologismele nu au expresivitatea cuvintelor modeste, sunt aride, doar epatează şi, de multe ori, ascund un deficit basic cultural)
• Ai să ştii să flirtezi.
• Ca orice tip de lectură, îţi va cultiva empatia.
• În cazul poeziilor de dragoste, vei experimenta, din calitatea ta de cititor, un soi de mènage-a-trois la distanţă de ani sau secole.
• Vei vorbi cu ochii.
• Vei şti să convieţuieşti cu neşansa, neîntâmplatele, nespusele şi restul ne-urilor.

CSÎD: Cum îţi petreci pandemia? Ce vezi bun în perioada asta?
Tatiana Ernuţeanu: Modul meu de viaţă nu a fost atât de afectat de pandemie precum al altora. Solitudinea mi-a fost întotdeauna un ecosistem, un exerciţiu lingvistic interior… nefiind, în genere, o doritoare de societate, de antren sau călătorii. Acestea nu-mi oferă emoţiile de care am eu nevoie… En fin, ce m-a iritat în această perioadă a fost sentimentul ăsta cât se poate de real, că nu am libertatea cu care am trăit. În rest, acelaşi modus vivendis.
M-am gândit că bun ar putea fi considerat faptul că a existat timp pentru ca oamenii să aibă mai multe momente de introspecţie, să se descopere, să se autoanalizeze şi să analizeze, să simtă şi neputinţa, şi teama şi bucuria clipelor în familie şi neliniştea şi speranţa… să aprecieze ceea ce poate părea for granted. Perioada asta a pus în lumină şi sinceritatea. S-a văzut clar care erau prieteniile de conjuctură şi s-au conturat cei care îţi trimiteau un gând din când în când. A fost ca o sită. Eu m-am bucurat de această cernere naturală. Am simţit că n-am pierdut nimic, pentru că, de fapt, nu aveam nimic. Sper ca unii să fi descoperit că bogăţia interioară este singurul companion atunci când statementul nu te mai proiectează in the limelight. Da, na… ca o idealistă, eu sper multe. Posibil ca nimic din toate acestea să nu fi existat în ceilalţi. Poate că oamenii nu se schimbă niciodată, doar percepţia noastră despre ei. 

Revelaţii în timp de pandemie

CSÎD: Ce ai descoperit (filme, reţete, revelaţii, prieteni)?
Tatiana Ernuţeanu: Tot felul de chiţibuşuri ale personalităţii mele întortocheate, nehotărâte. Spre exemplu, mi s-a confirmat faptul că, dacă un film nu are o anume cromatică emoţională, o anume lumină, rece, poate chiar impersonală şi nu imprimă o stare de nostalgie inutilă, de letargie… subiectul nu mă ţine în faţa ecranului, oricât de promiţător ar fi. Am început să adun plante şi flori pentru ierbar, o idee mai veche, pe care o tot reiteram în mintea mea. Am început să studiez desenul botanic. Mi se pare fascinant şi găsesc foarte intrigant, incitant, desuet, dar şi oarecum erotic, ca o femeie să ştie să facă asta. Am aflat şi că Space Oditty sună foarte mişto în italiană, Ragazzo solo, ragazza sola. Că Tweedia Blue are o delicateţe aparte şi că frunzele ei pufoase îmi amintesc de indruşaimul din copilărie (în perioada asta am aflat de existenţa aceastei flori, primind-o într-un buchet). Că am nevoie de trecut ca să duc prezentul. Acum a sosit comanda Cartea de la Vama Veche, poveşti de vacanţă ale anilor 60-90. Am mai aflat că fiecare are adevărul lui. Ah, şi am descoperit, după 10 ani, că îmi place soarele de dimineaţă. Dă o anume intimitate casei, deşi tot la ora 16.00 desenează cele mai stilizate umbre pe perete.

Planuri de viitor

CSÎD: Ce vrei să faci când se termină pandemia?
Tatiana Ernuţeanu: Nimic extraordinar. Banalităţi, copilării. Eu sunt împotriva ţelurilor măreţe. Să mă tund, să mănânc un mic la Nicoreşti sau la Obor, să merg la Jurilovca să frig chefali, să-mi murdăresc hainele pe iarbă, să-mi fac filme în cap, cu străzi şi ipoteze. Să merg cu mama la o cafea, mi-e dor. Ah, uite o chestie pe care mi-o doresc de ceva vreme, sa stau la o vorbă cu un pescar autentic, la malul mării, într-o după-amiază. Am nişte curiozităţi…