Am auzit în nenumărate rânduri că de la iubire la ură este doar un pas. Nu este doar o zicală, ci mai degrabă o realitate nu tocmai plăcută.
Deși pornim în relații cu cele mai frumoase intenții și trăim cele mai speciale experiențe, sfârșitul relației sau stingerea sentimentelor te pot aduce în pragul în care să manifești ura.
O ură din aceea extremă mă pune și pe mine pe gânduri. Mai degrabă pune la îndoială presupusa iubire pe care s-a bazat relația.
Sunt tipare toxice, oricare dintre cazuri, dar nu e nimic de neînțeles.
Chiar dacă nu cu mult timp în urmă simțeam fiorii dragostei și ne vedeam îmbătrânind cu acea persoană, sentimentele neîmpărtășite ori dispariția unei persoane din viața de cuplu duc la un soi de refulare. Poate fi interpretată ca fiind ură.
În realitate, este mai degrabă o frustrare de proporții majore. Nu avem cu toții înțelepciunea unui călugăr budist. Ne trebuie doar puțin control și luciditate.
Mai urâm și pentru că lucrurile nu au mers cum ne-am dorit.
Mai urâm și din orgoliu, deși nu are nimic de-a face cu dragostea. Nu ne-a ieșit planul și avem senzația falsă că este totul despre noi și avem toate motivele să detestăm o persoană.
Dinamica unor astfel de sentimente este imprevizibilă.
În momentul în care nu îți mai place nimic la partener și începi să îi porți sentimente negative, ai tendința de a pune sub umbra urâtului întreaga relație.
Este un moment în care nu avem luciditate și sentimentele noastre, chiar dacă sunt reale, nu sunt întotdeauna bine întemeiate.
Aproape toți trăim astfel de sentimente. Avem nevoie să ne înțelegem sentimentele, dar avem datoria morală să înțelegem și partea cealaltă.
Să nu credem că dacă „urâm” în prezent o persoană se traduce automat că am iubit-o din toată inima.
Să păstrăm ce a fost frumos, să ne gândim că poate am fost privilegiați să trăim anumite momente, să fim conștienți că am devenit o versiune mai bună. Nu este totul despre iubire sau ură.