Infertilitatea – ce simt cei care nu pot deveni părinţi

După ce ne-am întemeiat o familie sau suntem angajaţi într-o relaţie de durată, stabilă, apare dorinţa, înscrisă deja în genele noastre, de a avea un copil. Din momentul în care am decis împreună cu partenerul să dăm curs acestei dorinţe, încep gândurile, emoţiile, planurile, fanteziile despre cum o să fie. Ce se întâmplă însă când scenariul este brusc întrerupt de diagnosticul INFERTILITATE? Corina Cerchez, psiholog, vine cu explicaţii despre sentimentele şi stările ce urmează acestui prognostic medical, iar  3 femei care au primit acest verdict din partea medicilor povestesc prin ce au trecut şi ce soluţii au găsit pentru a deveni mame.

Schiţate, poate mai timid la început, discuţiile pe acest subiect devin mai dese şi mai ample. ,,Va semăna cu mine sau cu tine?” ,”Aş vrea să aibă ochii tăi!”, ”Dacă e fată mi-ar plăcea numele ăsta, dacă e băiat poţi alege tu”, ”Îi punem două prenume sau unul? ”Cum zugrăvim camera?”etc, etc. ”Ca potenţiala viitoare mamă, te documentezi pe net despre psihologia sarcinii, a copilului, cărucioare, alăptat, te înscrii pe grupuri dedicate, devii mult mai atentă la regimul de viaţă, schimbandu-ţi alimentaţia, timpul de odihnă. Eşti într-o aşteptare febrilă a celor două liniuţe de pe testul de sarcină” descrie psihologul femeia care se pregăteşte să fie mamă.

Infertilitate – sarcina nu se instalează

Dar lunile trec şi nu se întâmplă. Apar primele întrebări, dezamăgiri şi primele sentimente de teamă. Ce e în neregulă cu mine, cu noi? De ce nu se întâmplă? Ce nu fac bine? Teama şi dezamăgirea cresc pe măsura ce rezultatul fiecărui test rămâne negativ.
Urmează un lung şir de investigaţii şi, în final, vestea că nu puteţi deveni părinţi. Sau nu aşa cum se întâmplă în mod obişnuit. Într-o secundă, toate planurile, tot ce va imaginaserăţi până acum că ar putea fi copilul vostru şi cum va arăta viaţa alături de el, sunt spulberate.
Cu siguranţă, un astfel de moment este unul cât se poate de dificil şi delicat, pentru ambii parteneri, indiferent care este motivul infertilităţii sau căruia dintre parteneri îi aparţine. Un sentiment care apare frecvent după aflarea diagnosticului este ruşinea. Ruşinea cu propriul corp care nu poate susţine ceva ce este perceput ca fiind atât de comun, ruşinea de ceilalţi – cum să le spui aşa o veste, cum să le suporţi privirile pline de milă, cum să auzi de la proprii părinţi ,,nu se poate, noi voiam să fim bunici” şi, deloc în ultimul rând, ruşinea faţă de celălalt partener de cuplu care este apt să aibă un copil. Nu, nu ai de ce să te ruşinezi. Nu este vina ta, nici a corpului tău, este ceva ce i se poate întampla oricui şi chiar li se întâmplă multor altor cupluri.

Recomandări

Importanţa comunicării într-o relaţie!

(P) Încercările ne fac mai puternice. Îndrăzneşte să încerci, eliberează-te de temeri!

Infertilitatea – probleme în cuplu

Cât despre partenerul de viaţă, se presupune că te iubeşte pentru tine, pentru cine şi cum eşti tu, cu siguranţă nu a construit o relaţie cu persoana ta având ca unic scop, de la bun început, doar dorinţa de a deveni părinte. Din păcate, într-o societate mai puţin educată, cum este a noastra, infertilitatea este percepută, nu de puţine ori, ca o ruşinoasă boală despre care se vorbeşte pe la colţuri. Încearcă să te ancorezi în realitate, o astfel de percepţie din partea celorlalţi este una eronată şi reflectă lipsa acestora de informaţie şi educaţie, nu are legătură cu tine.

Furia – un sentiment normal într-o astfel de situaţie

Un alt sentiment experimentat este furia. ,,De ce eu, de ce mie, de ce tocmai mie mi se întâmplă una cu asta? De ce, când eu, noi, ne doream atât de mult un copil? Iar alţii îi fac doar pentru ajutoare sociale şi nu-i merită.” Te înfurii pe viaţă, pe moştenirea genetică, pe toţi cei care au copii şi nu îi doreau neapărat, pe cei care îi abandonează, pe cei care îi au şi nu-i interesează. Ţi se pare nedrept şi ai dreptate, chiar este.

Apoi se instalează tristeţea

Mai apoi, gândul că nu poţi avea propriul copil te poate întrista profund. E firesc şi e chiar recomandabil acest doliu psihologic după pierderea iluziei şi posibilităţii de a fi părintele propriului copil. Primul cu care poţi discuta despre tot ceea ce simţi, despre toate stările prin care treci este chiar partenerul de cuplu. Nu te închide în tine, nu e doar tristeţea ta, vorbiţi despre asta. Nu este de dorit să vă îndepărtaţi, să vă înstrăinaţi unul de celălalt într-un moment atât de dificil, toate sentimentele vor fi mai uşor de trăit, acceptat şi integrat dacă vă susţineţi unul pe celălalt. Câteva şedinţe de terapie sau consiliere pentru a gestiona mai bine situaţia, pot fi o variantă.

Infertilitate – mărturii ale unor femei care au primit acest diagnostic

Iată cum descriu persoane implicate direct, o astfel de experienţă:
”Am folosit ovule donate”
,,Eram împreună în dimineaţa în care medicul ne-a prezentat diagnosticul. Problema medicală era la mine şi nu mai există nicio sanşă de a avea propriul copil. În primele momente am fost şocată, dar în drum spre casă am început să mă gândesc la ce am de făcut. În general, eu funcţionez în acest fel: am o problemă – cum o rezolv, care sunt soluţiile? Nu stau să mă gândesc prea mult de ce s-a întâmplat, cum e posibil, de ce tocmai mie, mai ales când este vorba despre lucruri asupra cărora n-ai nici un control, mi se pare mult mai constructiv şi benefic să mă concentrez pe soluţii atunci când îmi doresc ceva. Şi cum îmi doream foarte tare să devin mamă, când am ajuns acasă, am luat tot netul la cercetat pentru a găsi orice soluţie posibilă. Sigur că varianta adopţiei părea cea mai accesibilă, însă, documentându-mă, am ales altceva. Până seara, aveam soluţia, inclusiv clinica la care să urmez procedurile. Pe scurt, am apelat la ovule donate. Aşadar, am purtat sarcina timp de 9 luni, am trecut prin greţuri şi toate etapele unei sarcini normale, toate fricile, emoţiile, stările, mi-am alăptat fetiţa până la 1 an, nu am simţit niciodată că există vreun inconvenient în faptul că nu este concepută şi cu materialul meu genetic.” (E.D)

Fertilizare in vitro

”FIV a fost traumatizantă şi fără succes, dar am adoptat”
,,Acum, că au trecut nişte ani, pot vorbi despre asta, atunci îmi era imposibil, nu voiam să discut cu nimeni în afară de soţul meu. Totul a început când, în urma unei sarcini extrauterine, am pierdut o trompă. Au urmat fel şi fel de investigaţii, probleme medicale erau de ambele părţi. Am încercat un FIV (fertilizare în vitro), dar nu a reuşit. Variantele erau să continuăm cu FIV, să renunţăm la ideea de a avea copii sau să găsim alta soluţie. Pentru mine, toată procedura pe care a presupus-o fertilizarea în vitro a fost traumatizantă, erau momente în care gândeam că asta e mai greu de suportat decât ideea de a nu avea copii. Am discutat şi împreună am luat decizia de a nu mai încerca metoda asta, mai ales că nimeni nu putea garanta că vreodată ar conduce la un rezultat, iar timpul trecea. Timpul a fost un factor important pentru mine, pentru noi, aşa că ne-am orientat rapid către adopţie. Nu voiam să mai irosim timp preţios, încercând cu şanse minime, să avem propriul copil. Acum avem doi copii minunaţi, ambii adoptaţi. (R.V)

Adopţia- mulţi adulţii nu pot avea copii, dar mulţi copii aşteaptă părinţi

”Am acceptat realitatea de a trăi fără copii”
,,Când am aflat, am suferit foarte tare. M-am simţit îngrozitor, cum era posibil aşa ceva când noi ne doream atât de mult un copil, un copil care ar fi avut toate condiţiile, de la nişte părinţi care chiar îl vor, îl iubesc, care nici nu concep să nu se implice, până la cele materiale. Mi se părea atât de nedrept! Am fost furioasă pe toţi cei care au copii şi îi tratează cu indiferenţă, cu nepăsare sau, mai rău, îi abuzează în fel şi fel de moduri. Am avut şi momente de invidie pe prietenele, colegele care aveau deja copii sau erau însărcinate. Eu cu ce eram mai prejos, de ce nu merităm să fiu mamă? Mă înfuriam pe Dumnezeu, pe viaţa, pe destin, pe medici. Apoi mă simţeam vinovată pentru astfel de gânduri. Am trăit toate stările astea şi multă, foarte multă tristeţe şi durere. Cu ajutorul unui specialist în psihologie am acceptat, într-un final, realitatea.”(L.M)

Unele cupluri se resemnează cu ideea că nu vor fi niciodată 3

Opinia specialistului

Mărturiile de mai sus ne arată că, oricât de dureroasă este confruntarea cu realitatea de a nu putea avea proprii copii, există soluţii. Infertilitatea nu înseamnă că nu poţi fi niciodată părintele unui copil dar nici că nu poţi fi bine cu propria ta persoană dacă nu ai un copil.
Pentru un copil, ceea ce contează este dragostea ta, dăruirea, înţelegerea, susţinerea, libertatea pe care i-o acorzi şi limitele pe care i le trasezi.

Corina Cerchez, psiholog