Inteligenţa erotică: Nu există dragoste fără ură!

Apărătorii intimităţii moderne – în primul rând consilierii matrimoniali şi autorii de autoajutorare – au căutat fără încetare să desfiinţeze problema puterii în relaţii stabile.

Se spune că partenerul ideal e unul care presupune egalitate absolută în toate zonele relaţiei, ca şi cum, cu cântarul în mână, am putea măsura puterea cantitativ.

Recomandări

Sfaturi de seducţie de la maestrul Zan Perrion, un Casanova al zilelor noastre

Fete Vs. Femei! Tu cum faci diferenţa?

Mulţi dintre noi, cufundaţi în această ideologie a corectitudinii şi mutualităţii, nu-şi doresc nimic mai puţin.

Dar realitatea este că negocierea puterii face parte din toate relaţiile umane. Recunoaştem cel mai uşor acest lucru atunci când este exprimat direct, prin autoritate, putere de constrângere, intimidare, agresivitate şi pedeapsă.

Cel puternic împarte pedespe şi răsplăţi în funcţie de gradul de conformitate al celuilalt cu dorinţele lui. Dar într-o relaţie există şi puterea celui slab. Respectul, pasivitatea, opunerea rezistenţei, băgatul pe sub piele şi supra-aprecierea morală a „victimei” sunt şi ele manifestări ale puterii.

Puterea şi dezechilibrul puterii sunt inevitabile.

Ethel Spector Person, în Feeling Strong, scrie că aflăm pentru prima dată despre diferenţele de putere în cadrul familiei noastre. Toate relaţiile de putere, toate dorinţele, fie de dominare, fie de supunere, îşi au rădăcinile psihologice în faptul că toţi am fost odată copii mici cu părinţi mari, iar rădăcinile lor existenţiale constau în faptul că ne simţim oameni mici într-o lume mare şi necontrolată, pe care trebuie să putem să o îmblânzim.

Copilăria este antrenamentul nostru pe baza tacticii de putere. Noi avem dorinţa noastră; părinţii o au pe a lor. Noi cerem; ei obiectează. Negociem ceea ce vrem; ei ne spun ce putem avea. Învăţăm să rezistăm şi învăţăm să cedăm. Învăţăm, în cel mai bun caz, să cântărim, să intermediem, să înţelegem.

Toate aceste permutări ale puterii se împiedică de intimităţile noastre ca adulţi, iar sexul chiar contează. Băieţii şi fetele trec printr-o iniţiere radical diferită în exercitarea puterii. Bărbaţii devin adepţii exprimării directe a puterii, femeile adepte ale exprimării indirecte; iar aceste diferenţe sunt perceptibile în scenariile noastre sexuale.

Ca adulţi, căutăm parţial controlul ca apărare împotriva vulnerabilităţii propriei iubiri. Când ne punem speranţa într-o singură persoană, dependenţa noastră pluteşte în aer. La fel plutesc şi frustrările şi dezamăgirile noastre. Cu cât suntem mai neajutoraţi, cu atât mai periculoasă este ameninţarea umilinţei. Cu cât cerem mai mult, cu atât suntem mai supăraţi când nu primim.

Copiii ştiu asta; iubiţii o ştiu şi ei. Nimeni nu poate aduce la „punctul de fierbere” la fel de rapid ca partenerul nostru (cu excepţia, poate, a părinţilor noştri, locul original al furiei dependente). Dragostea e întotdeauna însoţită de ură.

În timp ce ne temem de profunzimea dependenţei noastre, mulţi dintre noi suntem chiar mai speriaţi de profunzimea furiei noastre. Recurgem la răsturnări complicate ale relaţiei, pentru a ţine toată această „combustie” în şah.

Cu toate acestea, cuplurile care implementează cu cel mai mare succes acest model de placiditate sunt foarte rar alcătuite din iubiţi pasionali.

Când confundăm afirmarea cu agresivitatea, îl neutralizăm pe celălalt, ne adaptăm poftele şi când ne respingem ostilitatea prin argumente raţionale, ne asamblăm un calm care este liniştitor, dar nu foarte captivant.

Stephen Mitchell clarifică faptul că abilitatea de a ne stăpâni agresivitatea este o precondiţie pentru capacitatea de a iubi. Trebuie mai degrabă să ne integrăm agresivitatea decât să o eradicăm. El explică: „Degradarea romantismului şi scăderea dorinţei sunt datorate nu contaminării iubirii cu agresivitate, ci inabilităţii de a menţine tensiunea necesară între ele!”

Sursa: „Inteligenţa erotică”, Esther Perel