Jurnalul unei femei care s-a complăcut într-o relaţie în care era nefericită, pentru că îi era teamă să o ia de la zero

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Mi-a fost întotdeauna frică de singurătate. Datorită ţie, am înţeles că această frică s-a instalat atunci când familia mea s-a mutat într-un oraş nou, pentru ca eu să învăţ la o şcoală mai bună. Dintr-odată eram singură, într-un bloc nou, cu oameni noi. Am fost ruptă din copilăria de lângă bunici şi prieteni, pentru a fi aruncată în lumea şcolii.

Am învăţat bine, mi-am făcut noi prieteni, dar mi-am dat seama că am rămas cu o nostalgie pe care cu greu am reuşit să o rezolvăm prin psihoterapie.

Recomandări

Jurnalul unei învăţătoare dezamăgite de noua generaţie de elevi

Jurnalul unei femei care muncea până la epuizare şi nu simţea nicio bucurie

Pe soţul meu l-am cunoscut în facultate, după câteva încercări de relaţii eşuate, pentru că nu îmi puteau oferi liniştea şi stabilitatea pe care eu mi le doream. El lucra în vânzări, nu avea studii superioare, dar mă încânta faptul că era hotărât şi determinat să reuşească în viaţă.

După câţiva ani de relaţie, l-am convins să meargă la facultatea de drept. Eu lucram deja într-o multinaţională şi voiam să aibă şi el studii superioare. Pot spune că am mai făcut o facultate, alături de el. L-am ajutat să înveţe pentru fiecare examen, îl ascultam la materia respectivă şi nu îl lăsam în pace până nu ştia tot ceea ce trebuie. A fost o perioadă foarte dificilă, pentru că trebuia să am grijă de job, de casă, de familie şi de examenele lui. A terminat cu greu dreptul, a luat şi licenţa. Sincer, ştiam mai mult drept decât ştia el şi acum pot spune că îmi pare rău că nu am făcut şi eu acea facultate în paralel.

După licenţiere, a avut norocul să intre la o firmă de avocatură prestigioasă. A început cu un salariu bun şi, în câţiva ani, a ajuns la nişte câştiguri imense.

Între timp, eu am adus pe lume un copil. Grijile maternale, faptul că a trebuit să îmi iau cei doi ani de concediu pentru a putea creşte copilul, neavând niciun fel de ajutor, l-au făcut pe soţul meu să fie mereu nervos, supărat, irascibil. Nu conta faptul că acum eram părinţi şi că aveam nevoie de ajutor. El dorea să îşi facă o carieră şi asta era tot ceea ce conta. Eu trebuia să mă ocup de restul şi să încerc să nu îl deranjez cu nimic. La început, am crezut că va fi doar o perioadă de tranzit sau că îi va lua un timp să se obişnuiască cu ideea de părinte. În fond, amândoi ne-am dorit acest copil foarte mult. Numai că, odată cu apariţia copilului, i-a venit ideea de a-şi face o carieră.

În această privinţă, a urcat uşor, uşor pentru că avea talentul câştigat în vânzări. Ştia să se vândă, să se facă plăcut, să cucerească. Şi uite aşa, odată cu succesul lui, au început şi problemele noastre. Cine ar fi crezut aşa ceva?

Stătea până târziu la birou, după care se ducea la bere cu băieţii. O gaşcă de la birou, formată din oameni care câştigau bine şi care aveau nevoie să se destindă. Eu eram acasă, creşteam copilul şi îl aşteptam. Apoi, pentru că el câştiga foarte bine, m-a convins să mai facem un copil. Îmi spunea că nu mai trebuie să muncesc, că pot sta acasă să mă ocup de copii. Şi l-am crezut. Chiar dacă îmi propuneam să revin la muncă, nici ideea de a rămâne casnică nu mi se părea de neluat în seamă.

Copiii au crescut, iar eu în toată această perioadă m-am dedicat total lor şi soţului. Voiam să avem un cămin adevărat, în care toate grijile casei le duceam eu, iar el trebuia doar să ne întreţină. Însă comportamentul lui a devenit din ce în ce mai ciudat. În primul rând, la început întârzia foarte mult la bere cu colegii, pentru ca mai apoi să mai şi lipsească nopţile de acasă, chipurile, fiind în tot felul de întâlniri sau delegaţii.

La început l-am crezut, însă, odată cu trecerea timpului, am început să avem tot felul de discuţii, certuri, în care încercam să îi amintesc de ceea ce a promis şi să îl conving să ne construim o viaţă liniştită de cuplu. Însă el era din ce în ce mai plin de el, îşi dorea lucruri din ce în ce mai scumpe, vacanţe exotice, restaurante exclusiviste, şcoli prestigioase pentru copii. Să demonstrăm lumii cine suntem!

Dar oare cine eram în realitate? Nici nu îi păsa, voia doar să demonstreze că avem şi că ne permitem aproape orice. Despre dragoste, afecţiune, iubire, timp petrecut împreună, timp petrecut cu copiii… nici nu putea fi vorba. În fond, aşa cum mi-a spus de nenumărate ori când venea beat acasă, eu eram o ratată pe care trebuia să o întreţină el. Deci nu aveam nimic de spus.

Ajunsă la capătul puterilor, am decis să merg la psihoterapeut. Aşa am descoperit că serile cu băieţii la bere reprezentau doar un paravan pentru alcoolismul lui, aspect pe care nu voia să îl recunoască. Am înţeles că noi aveam doar un rol de reprezentare. Cu alte cuvinte, eram necesari doar pentru a da bine, pentru a poza în familistul perfect. Pentru că, oricând era cazul, asta susţinea sus şi tare. Doar verbal. Faptic… nimic.

Apoi am început să îmi dau seama că este nevoie să ne regândim viaţa. Am reluat lucrul la o multinaţională, am schimbat şcolile copiilor cu unele de stat. Le-a fost greu la început, dar acum sunt încântaţi. Sunt mult mai cu picioarele pe pământ şi înţeleg cu adevărat care le este adevărata valoare. Au învăţat să îşi câştige respectul, pe care, de altfel, îl cumpăra tatăl lor de obicei prin taxa de la privat. A fost extrem de supărat, cel puţin la început, că schimb şcoala copiilor. Mai apoi a explicat tuturor că sunt eu nebună şi avară şi din acest motiv am făcut această schimbare. Însă se bucura că nu mai trebuia să plătească taxele şcolare.

Treptat, mi-am recăpătat încrederea în mine şi în ceea ce ştiu. Am dat şi am luat examenul de admitere la drept, acum sunt în an terminal. Cu ajutorul psihoterapiei, mi-am regândit viaţa în raport cu ceea ce pot şi cu ceea ce îmi permit cu adevărat.

Încă nu am cunoscut pe altcineva, dar sunt deschisă ideii. Pentru că vreau să îmi construiesc o viaţă proprie. Nu mai vreau să îmi fie oferită. Pentru că ştiu că pot, am descoperit ce şi cum să fac. Rămâne doar la latitudinea sorţii să decidă ce va urma. Sunt încrezătoare, am o relaţie minunată cu copiii. El este un simplu spectator şi, din cauza problemelor cu alcoolul, nu prea înţelege ce se întâmplă. Probabil va fi prea târziu când va descoperi…”

Autor: Psiholog Constantin Cornea