Jurnalul unui soţ care şi-a recucerit soţia

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Nu mi-am imaginat vreodată că voi fi în situaţia de a-mi da seama, după ce am alergat în stânga şi în dreapta, că femeia visurilor mele este chiar soţia mea. Am cunoscut-o imediat după facultate şi ne-am căsătorit destul de repede. După aceea am făcut totul pentru a obţine succes financiar, bunuri materiale. Odată cu consolidarea carierei, am putut să îmi permit o seamă întreagă de lucruri.

Da, spun să îmi permit pentru că niciodată, până când am ajuns la tine, nu m-am gândit că ceea ce eu câştig trebuie să împart în mod egal cu propria soţie. Era succesul meu, banii mei şi eu trebuia să mă bucur cel mai mult de ei.

Recomandări

Jurnalul unei soţii geloase ajunse în pragul disperării

Jurnalul unui bărbat care îşi înşală soţia

Ea a rămas lângă mine şi, Doamne, cât de bucuros sunt acum să spun asta. Tăcută, robotind mereu să îmi calce cămăşile, costumul, să îmi gătească ceea ce ştia că îmi place. Era aproape ca o umbră de care nu mai eram conştient decât atunci când aveam nevoie de ea. În rest, eu îmi trăiam viaţa. Aveam prieteni cu care savuram tot ceea ce îţi poate oferi societatea din ziua de azi. Femeile îmi păreau obiecte pe care trebuia să le pun în vitrină, ca pe nişte trofee. Cea de acasă nu mai era de mult o femeie pentru mine. Cu toate că, săraca, făcea totul pentru a arăta bine. Mai mult decât atât, în toată această perioadă a tot încercat să îmi atragă atenţia că nu mai comunicăm, că nu ne mai petrecem timpul împreună, că nu mai suntem o familie.

Dar cine avea timp de astfel de poveşti? Eu eram preocupat cu propria carieră, cu distracţiile împreună cu prietenii şi nu o auzeam. Până într-o zi, când am venit acasă şi ea nu mai era. Plecase, lăsându-mi un bilet pe masa din bucătărie. Erau pagini întregi în care încerca să îmi vorbească despre viaţa ei lângă mine.

Niciodată nu mi-am imaginat că ea va pleca. O consideram un fel de umbră a mea, ce va fi tot timpul acolo pentru mine. A fost prima dată când mi-am dat seama că asta a făcut. Însă eu nu am răspuns nici măcar într-o proporţie de 1% la implicarea ei în relaţie. Îmi scria că îşi dorea un copil, dar eu nu am mai făcut dragoste cu ea de mai bine de un an. Aşa mult timp a trecut, mă gândeam eu?

Am făcut o depresie, nu mai aveam poftă de mâncare, nu mă mai aranjam, nu îmi mai plăcea nimic. Noroc cu medicul de familie, care şi-a dat seama că am depresie şi m-a trimis la tine. Eu credeam că nu am mare lucru. În fond, nu înţelegeam de ce sufăr. Aveam tot ce îmi trebuie, nu îmi lipsea decât o simplă umbră cu care, culmea, nici măcar nu mă mai culcasem de un an de zile.

Am venit să îţi povestesc şi să înţeleg de ce sufeream totuşi ca un câine. Şi am fost extrem de surprins să descopăr cum mă învelisem în rolul pe care societatea mi-l oferise, uitând cine sunt şi ce îmi doresc cu adevărat. Mi-am dat seama că am o vârstă, dar mă comport ca un adolescent. Am încercat să îţi spun că viaţa mea este frumoasă aşa cum este. Că mă distrez şi mă simt bine alături de prietenii mei. Însă, când am început să vorbesc despre ei, mi-am dat seama că toţi erau divorţaţi sau în curs de divorţ, erau alcoolici sau încercau să trăiască o viaţă care îi ducea pe marginea unei prăpastii de care nici măcar nu erau conştienţi.

Mi-am dat seama că eram departe de ceea ce visasem cu ani în urmă. Atunci voiam familie, copii, prieteni echilibraţi. Acum eram singur, lângă nişte prieteni la marginea patologicului…

M-am afundat adânc în mine, m-am întors pe toate părţile şi mi-am dat seama că ea îmi lipseşte mai mult decât orice. Am căutat-o câteva săptămâni până să o găsesc. Plecase înapoi în provincie la părinţii ei. Când am reuşit să o revăd, să vorbesc cu ea, eu eram cu 20 de kilograme mai slab, iar ea avea cei mai trişti ochi pe care i-am văzut vreodată. A fost nespus de greu să încerc să îi recâştig încrederea. Eu aveam depresie, dar nici ea nu era departe de aceasta.

Mi-am luat o săptămână liberă de la serviciu şi am rămas în oraşul ei. Ne-am întâlnit zilnic şi am încercat să o fac să se deschidă. Aşa am aflat cât de mult suferise. Ştia aproape toate relele pe care le făcusem, însă a stat lângă mine, sperând să mă schimb. Apoi, când şi-a dat seama că avem deja o vârstă, că eu sunt foarte departe de ceea ce reprezentam cândva, că nu mai avem şanse să avem un copil din cauza modului în care eu îmi trăiam viaţa, a hotărât să plece.

Mă durea fiecare vorbă a ei. Ştiu că, la un moment dat, un prieten ce a fost în moarte clinică mi-a povestit că şi-a revăzut viaţa ca pe un film în care înţelegea totul altfel. Nu îl judeca nimeni, însă simţea fiecare suferinţă produsă altora, fiecare dezamăgire, fiecare regret. Asta simţeam şi eu când ea îmi vorbea. Eram ca într-un film în care îmi retrăiam viaţa. Dar nu aşa cum o făcusem până atunci, doar pus pe distracţii, ci mult mai matur.

A fost greu să o ascult, să o fac să îmi mai dea o şansă. Mi-ai spus să am grijă, că şansa nu constă doar în a o aduce acasă. Şansa va trebuie demonstrată zi de zi, ani de-a rândul, pentru a putea şterge răul produs. Sper să fim amândoi sănătoşi şi să demonstrez în fiecare clipă că este iubita mea soţie. Sper să avem curând şi un copil şi să ne trăim anii rămaşi bucuroşi că suntem o familie.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea