Monogamia, alegere personală sau reper impus de societate?

Monogamia este mai degrabă o stare de graţie decât un principiu de viaţă. Ştiu că v-ar putea intriga afirmaţia asta, dar vă propun să stăm strâmb şi să cugetăm drept.
  • Publicat:
Monogamia, alegere personală sau reper impus de societate?

Monogamia este mai degrabă o stare de graţie decât un principiu de viaţă. Ştiu că v-ar putea intriga afirmaţia asta, dar vă propun să stăm strâmb şi să cugetăm drept.

Antropologic vorbind principiul monogamiei a apărut, cel mai probabil, ca răspuns la nevoia de a proteja distribuirea resurselor pe linie sangvină. Ştim cu toţii câte controverse legate de filiaţie, paternitate ori maternitate s-au stârnit de-a lungul timpurilor, câte războaie şi suferinţe pentru familii, dar şi pentru cei născuţi în afara căsătoriilor.

Nu este de mirare că multe religii includ monogamia în normele de conduită socială şi morală. Este într-adevăr greu să decelăm între reala nevoie de apartenenţă şi siguranţă în cuplu şi cultura în care creştem şi ne dezvoltăm. Un bărbat care avea dificultăţi în a negocia relaţia lui cu fosta soţie şi viitoarea soţie a spus cu năduf: ”Dumnezeule! Femeile sunt foarte teritoriale!” într-un sens aşa este.

Rolul matern/feminin implică şi apărarea cuibului, a resurselor de hrană şi securitate etc. Apărarea cuibului are o componentă instinctivă semnificativă iar norma socială vine ca un supra-argument care să întărească raţional nevoia. Bărbaţii pe de altă parte par să fie ”programaţi” pentru înmulţire. |n vreme ce femeile poartă sarcina preţ de 9 luni, iar nevoile noului născut o ţin ceva vreme departe de reproducere, bărbaţii pot însemina o multitudine de partenere.

Dincolo de bine sau rău, ne poate fi util să înţelegem natura umană în tot acest angrenaj pe care-l presupun mintea, sufletul şi corpul. Nu putem însă spune că infidelitatea – ca antiteză la monogamie – are la bază doar condiţionările antropologice sau biologice.

 

Infidelitate şi cuplu

De cele mai multe ori, destrămarea unui cuplu este pusă pe seama infidelităţii partenerilor sau a unuia dintre parteneri. Dar şi în acest caz  este nevoie să continuăm să ne întrebăm. Oare de ce? De ce apare infidelitatea sau nevoia de altcineva? De multe ori, infidelitatea apare ca urmare a dinamicii emoţionale a individului în relaţia de cuplu.

Mulţi ”infideli” se simt neliniştiţi, nesiguri de ei înşişi, înspăimântaţi de ideea de a aparţine unei singure relaţii. Frica generează fuga sau derapajul din relaţie. Frica de căsătorie, paternitate sau maternitate, de asumarea unor roluri care presupun limitarea libertăţii individuale.

Deseori infidelitatea este cea mai bună manevră pentru prezervarea unei relaţii fantasmatice cu unul dintre părinţi. Adică, putem observa cum un bărbat în jurul vârstei de 40 de ani, căsătorit, are o amantă ”fixă” şi alte aventuri ocazionale. Pe bună dreptate se întreabă pe cine înşeală atunci când apar escapadele?

Dacă privim în viaţa şi trăirile acestui bărbat, suspendând judecăţiile valorice, am putea observa că prima relaţie de iubire a acestui bărbat a fost, ca la toţi copiii, cu mama sa. O femeie puternică, seducătoare, frumoasă. O mamă iubitoare şi iubită. Dacă şi-ar fi permis să se căsătorească cu o femeie pe care să o iubească autentic, ar fi intrat într-un conflict de fidelitate cu iubirea pentru mama sa. Sigur că aceste procese sunt în cea mai mare parte inconştiente, dar nu mai puţin reale. De multe ori, copiii rămân fideli unuia dintre părinţi sau ambilor.

O tânără femeie, căsătorită în jurul vârstei de 20 de ani, după ce a născut un copil, nu a mai putut face faţă mariajului. De ce? Ar fi însemnat să renunţe la familia ei primară pentru a întemeia o altă familie. O ”infidelitate” faţă de mama şi tatăl său ce a atins cote insuportabile, un conflict ce a putut fi rezolvat doar prin divorţ. Vedeţi, pentru a înţelege aceste mecanisme este important să ne situăm dincolo de bine sau rău.

Maturitatea emoţională este într-adevăr un deziderat dar rămâne deseori doar un ideal, în pofida vârstei sau a succesului socio-profesional. Privind superficial am putea spune că infidelii sunt fericiţi, aleargă beţi de extaz din relaţie în relaţie, din braţele unei femei în aşternutul alteia, că nu au nevoie de stabilitate, că sunt superiori, că reuşesc să nu se implice în relaţii etc. Dar liniştea, bucuria, pacea, sentimentul de apartenenţă? Le sunt străine, în cele mai multe cazuri. Aşadar, îi putem invidia? Eu zic că nu. Dacă ar putea alege, dacă şi-ar putea găsi bucuria şi împlinirea alături de un partener, credeţi că ar face-o? Eu zic că da. Voi ce ziceţi?

Monogamia ca stare de graţie

Sigur că monogamia este deziderabilă dar nu ca principiu, ci ca mod de a fi împreună cu celălalt. Cam ce valoare ar avea o monogamie impusă de societate, morală sau Celălalt?

Cât de liniştiţi, senini sau iubiţi ne-am simţi dacă celălalt, aderând viguros şi fervent la principiul monogamiei, ne-ar spune: ”Dar sigur că nu te înşel, iubito! Doar ştii bine că eu sunt MONOGAM!!”? Cred că într-o astfel de situaţie fidelitatea este faţă de un principiu sau faţă de propria imagine de sine, în nici un caz în directă relaţie cu noi.

Cred că monogamia ca stare de graţie presupune o absenţă a nevoii de a schimba ceva, de a privi în alţi ochi, de a mângâia o altă faţă, de a strânge o altă mână. Este o stare de graţie pentru că se sustrage impunerilor, moralei, principiilor sau cerinţelor. Ea nu necesită eforturi sau abstinenţă, doar apare spontan în interacţiunea anumitor cupluri. Cum sunt cuplurile astea? Păi cred că sunt cumva mature, auto-mulţumite, cu parteneri care se aleg reciproc mai degrabă prin cumulul afinităţilor decât prin incitaţia produsă de contrar.

Echilibrul emoţional şi narcisic al celor doi permite fiecăruia să fie ”împreună, dar şi separat”, să trăiască sentimentul de continuitate, familiar, acasă – o casă din care nu vrei să te muţi niciodată. Prin niciodată înţeleg un acum şi aici care poate tolera ceea ce aduce viitorul. Nu este o promisiune în sine, ci dorinţa ca starea asta să continuie. 

 

Autor: Petruţa Gheorge

Urmărește CSID.ro pe Google News