Singur în doi sau despre cum să NU sfârşim în căsnicie!

Într-o dimineaţă m-am trezit singură. Sentimentul este cel puţin dubios, atât timp cât soţul meu se odihneşte lângă mine, pe partea lui de pat. Când ambii copii ne sunt acasă, iar ziua se anunţă una cât se poate de obişnuită. Aparent nu s-a întâmplat nimic concret, care să nască acest sentiment!

Şi totuşi, pentru prima dată am realizat cât sunt de singură! Deci asta este ceea ce de o vreme mă tot chinuia! Motivul tristeţii mele şi a gustului amar! Singurătatea, fără a fi fizic singură! Suntem împreună de ceva ani şi evident sexul nu mai e chiar ca la început. E bine, e frumos, însă deloc imprevizibil, fără fluturaşi în stomac. În plus, se-ntâmplă tot mai rar (rar, dar de calitate, obişnuim să ne minţim). Suntem din ce în ce mai plictisiţi!

Când naiba a început totul? Şi cum de am ajuns aici?

Recomandări

Cele mai bune 5 sfaturi anti-rutina in dormitor

Aparent, am totul, adică o familie normală, cu activităţi normale! Muncim, creştem copiii, nu ne-nşelăm unul pe altul, ba chiar tot timpul liber îl petrecem împreună. Împreună e doar un fel de-a spune! Îl petrecem amândoi acasă ar fi mult mai aproape de adevăr! Împărţim acelaşi spaţiu locativ, nu ne certăm, ne spunem doar ce trebuie, împărţim acelaşi pat şi chiar aceeaşi canapea atunci când cădem de acord asupra postului TV.

Dacă îl rog să schimbe becul, o face (nu ca vecinul), nu are o amantă (ca bărbatul Lizei), nu înjură, nu mă bate şi nu bea!

Şi totuşi nu e soţul meu în sensul în care am visat mereu! A devenit doar un străin cu care am avut cândva o droaie de vise, de planuri şi de speranţe. Căci s-au dus vremurile când împărţeam toate sentimentele, bucuriile şi dorinţele! Când îl voiam mereu alături, când îi împărtăşeam toate secretele, când l-aş fi respirat dacă aş fi putut! Visam să fie totul altfel!

Apoi am început să ne îndepărtăm unul de celălalt, prea preocupaţi să ne trăim viaţa de familie, atenţi să fim părinţi, atenţi la griji şi îndatoriri, atenţi la cum să facem bani şi cum să-i cheltuim cât mai eficient, atenţi doar la ce trebuie, nu şi la ceea ce vrem cu adevărat!

De unde am pornit, ce am sperat şi unde am ajuns? Şi a cui e vina? Şi cum de nu am înţeles până acum ce tristă şi anostă este viaţa mea? Poate şi pentru faptul că toţi prietenii noştri (cică de familie) se scaldă natural în aceeaşi oală plină cu resturile “a ceea ce a fost cândva”. Oameni care stau în relaţii sau căsnicii ce nu mai merg demult. Oameni care ajung frustraţi, nefericiţi şi goi, dar continuă mecanic să joace acelaşi “rol” din comoditate sau din frica de a nu rămâne singuri, din teama că societatea îi va pune la colţ sau dintr-o obişnuinţă ucigătoare de suflete.

Prefer de departe cuplurile aflate în faza aruncării tigăilor în cap, a arsului hainelor, a certurilor infantile (măcar aici mai există ceva pasiune, vâlvătaie umană, intensitate de vreun fel) decât în faza familiei clasice unde comunicarea-i rece, impersonală, politically correct: “Ai luat tu pâine, trebuie plătită lumina, te rog să duci gunoiul, ce teme are ăla micu’?”. Familia moartă, încremenită în rutina banalului. Până şi ura este o trăire, un mod de interacţiune: doi oameni care se urăsc se caută, se gândesc unul pe celălalt.

Rutina ucide

Ucide chiar şi cel mai stabil şi mai sudat cuplu! Lăsând-o să ne invadeze viaţa, ne semnăm propria condamnare la nefericire! Este de recomandat să acordăm mai multă atenţie consecinţelor care preced instalarea sentimentului singurătăţii în doi! Deoarece, ca în orice furtună, există semnale prevestitoare: lipsa entuziasmului, a dialogului, interiorizarea, sexul obligatoriu de rutină, dispariţia subiectelor de discuţie, evitarea petrecerii timpului liber împreună, încetarea oricărei forme de comunicare, inclusiv a dezbaterilor în contradictoriu, care luate în seamă pot preveni şi soluţiona criza. Dar toate acestea necesită implicare, grijă, responsabilitate faţă de relaţie. Şi dacă resursele sunt limitate, rezultatul nu poate fi decât eşecul.

În cazul în care suntem implicaţi emoţional într-o relaţie care eşuează, am format deja o familie, eventual avem şi copii, e cam greu să ne retragem din ea, nevătămaţi şi cu zâmbetul pe buze. Mai simplu şi mai câştigaţi am fi să luptăm pentru această relaţie. Numai că, nemulţumirile numeroase, colecţionate de fiecare dintre partenerii de cuplu, urmează o traiectorie descendentă, asemănătoare cu evoluţia unei boli cronice care dacă nu este tratată, diminuează şansele de vindecare.
Viaţa în doi presupune apropiere sufletească, respect reciproc, comunicare şi intimitate fizică. Iar rezolvarea ar trebui găsită în interiorul cuplului.

Căutare şi speranţă

Atâta timp cât relaţia a funcţionat cândva şi ambii parteneri au experimentat echilibrul în această formă, nu ne rămâne decât să încercăm să identificăm această reţetă. Căci o relaţie este un dans în doi, şi dacă oricare dintre parteneri schimbă ritmul, dansul ia o cu totul altă formă.
Uneori, este suficient ca unul dintre parteneri să adopte comportamentul avut la începutul relaţiei, iar asta să rezoneze semnificativ în comportamentul celuilalt partener. Este de preferat ca soţii să privească relaţia ca fiind un proces evolutiv. Pentru a vă reîntoarce la perioada de început a relaţie ca şi cuplu şi a înţelege unde anume s-a rupt firul şi ce trebuie făcut, trebuie identificată corect gravitatea stării actuale. Apoi trebuie găsite cât mai multe motive care au stat la baza alegerii de ambele părţi a unirii destinelor. Ulterior, trebuie să ne concentrăm toată atenţia pe aspectele pozitive ale relaţiei noastre, căci atunci când ajungem într-un impas relaţional, avem tendinţa să focalizăm exclusiv pe aspectele negative şi cauzatoare de stres.

Trebuie, de asemenea, rememorate şi discutate situaţiile plăcute trăite împreună. Şi poate cel mai important aspect este asumarea responsabilităţii şi vinei fiecăruia dintre noi, căci “asumarea” este un pas esenţial în procesul de vindecare şi de depăşire a unui impas. Prin natura noastră, noi nu putem accepta ceea ce nu ne asumăm. Şi implicit nu putem rezolva sau depăşi obstacolul!

Sentimentul singurătăţii nu trece odată cu trecerea timpului şi nu se rezolvă de la sine. Într-un fel sau altul, o dată instalat, acesta trebuie rezolvat. Fie că ne “vindecăm” relaţia sau că decidem să plecăm din ea! Cu toţii avem dreptul să fim fericiţi! Nu există nici un motiv în lumea asta care ar putea explica alegerea “singurătăţii în doi”. Nu vă rezumaţi viaţa la traiul a două suflete care îşi cară fiecare propria singurătate, încurcându-se unul pe celălalt şi storcându-se de răbdare şi de energie. Două fantome care doar aşteaptă să le treacă viaţa! Şi la sfârşit să realizeze că tot ce-a fost mai bun şi mai frumos, toţi anii tinereţii s-au scurs degeaba!

Dacă ne dăm şansa unei relaţii noi, trebuie ştiut că orice relaţie la început e minunată şi are de toate, şi fluturaşi, şi emoţie, şi exuberanţă şi totuşi nu are nimic, nici siguranţă, nici încredere şi nici stabilitate! Iar riscul să ajungem în acelaşi punct este imens. Asta dacă nu am învăţat nimic din propriile greşeli!