Luminile Nordului, văzute prin lentila fotografului Alex Conu. Imagini de vis din Țara Fiordurilor

Alex Conu și Anca Tînc locuiesc în Norvegia de 8 ani. Au lăsat în urmă România pentru a avea parte de mai multă liniște și natură. El are 38 de ani, este fotograf și pasionat de astronomie, aviație, istoria modei și antropologie. Ea are 35 de ani și, după 10 ani petrecuți în publicitate și relații publice, în România, și-a schimbat „accidental” cariera și a devenit brutar, în Norvegia. Momentan, este head baker și manager la brutăria Ille Brød, în Oslo. Se declară pasionată de aviație, design și Formula 1.

Recunosc că sunt un „stalker” din umbră al lor. Fotografiile realizate de Alex îți taie pur și simplu răsuflarea. Aurora Boreală are acest farmec irezistibil căruia nimeni nu-i poate rezista. O să aflați pe parcursul interviului de ce am amintit despre acest fenomen natural spectaculos.

Pe Anca, soția lui Alex, am pus ochii când a lansat un e-book în pandemie, un ghid gratuit pentru începătorii care vor să deslușească tainele pâinii cu maia. Pasiunea cu care descrie ingredientele, modul de preparare, secretele, fotografiile care te transpun în bucătăria bunicii și au un efect aproape olfactiv – de parcă se simte aburul pâinii proaspăt coapte – și faptul că prin acest e-book întinde o mână de ajutor copiilor și adolescenților sprijiniți de Asociația Casa Bună să își găsească o vocație, dar și să aibă parte de educație și hrană corespunzătoare, m-au determinat să o iau „la pachet” cu Alex în acest interviu.

Vă invit să citiți, pe îndelete, un interviu relaxant cu Anca și Alex despre traiul printre stele și pește proaspăt în Țara Fiordurilor, fotografie și pâine curată.

Decizia de a pleca. De ce Norvegia?

CSID: Cum v-ați decis să plecați din România, ce a stat la baza deciziei voastre?

Alex & Anca: Am plecat din România în 2014, după ce vizitaserăm Insulele Lofoten, cu un an înainte. Motivul pentru care am plecat a fost că amândoi aveam nevoie de o provocare nouă. Alex avea nevoie de o resetare creativă, iar eu voiam o schimbare de peisaj și un trai în mai puțin zgomot. Mă cam plictisisem de programul 9-17, care nu era niciodată doar până la 17.

CSID: De ce Norvegia și nu… Spania sau oricare altă țară?

Alex & Anca: Am vrut să ne mutăm într-un loc foarte diferit de București. Nu am ales neapărat Norvegia, ci mai degrabă Insulele Lofoten (care, întâmplător, se află în Norvegia). Am avut nevoie de un loc în care să facem lucruri pe care nu le făceam în mod frecvent. De exemplu, în București, nu ne puteam urca în barcă pentru a da o tură în fiordul din spatele casei, ca să vedem balenele. Nici Aurora Boreală nu se vede din București.

Adaptarea în noua țară 

CSID: Cum v-ați adaptat acolo? V-a fost ușor să vă integrați în comunitate, să învățați limba, să vă adaptați climei, să vă găsiți joburi, noi proiecte?

Alex & Anca: Noi ne-am mutat în Reine, care e un sat cu aproximativ 300 de locuitori. Așadar, ne-a fost ușor să ne adaptăm, chiar dacă nu vorbeam limba; în Norvegia, mai toată lumea vorbește engleză.

Deși Insulele Lofoten se află deasupra Cercului Polar, iernile nu sunt foarte friguroase. Vremea e capricioasă, dar nu neapărat rece.

În privința joburilor, lucrurile s-au așezat de la sine. Alex întotdeauna a vrut să facă, pentru o vreme, un job care implică muncă fizică. Timp de șase luni, a închiriat și întreținut bărci (acum chiar știe să repare motoare de barcă) la un resort local. Apoi, s-a întors full-time la fotografie. Dar a luat o pauză de la fotografia de modă, lucrând mai mult fotografie de călătorie, în perioada șederii noastre în Lofoten.

Eu am aplicat pentru un job de ghid turistic la Muzeul Satului Pescăresc Norvegian din localitatea Å. Întâmplător, jobul de ghid s-a transformat în cel de brutar, muzeul având o brutărie tradițională, construită în 1844, care funcționa doar pe perioada verii. După un curs introductiv de 3 zile, alături de un master baker din Tromsø, am făcut pâine și melci cu scorțișoară încă alte trei veri. Din al doilea sezon, am fost managerul brutăriei.

Țara Fiordurilor, cu multe părți bune și foarte puține rele

CSID: Ce v-a marcat din punct de vedere culinar acolo, în bine, în rău?

Alex & Anca: Din punct de vedere culinar, partea bună a fost că am avut acces la pește proaspăt în fiecare zi. Puteam merge la pescari și cumpăram sau, uneori, primeam cadou cod, halibut, undițar, crabi, creveți și scoici, toate pescuite în aceeași zi. Partea mai puțin bună era că accesul la legume și fructe proaspete era destul de redus; Lofoten e totuși un loc izolat, cu o climă nu foarte prielnică pentru agricultură.

CSID: Dar pe parte de civilizație, peisaje, sistem medical?

Alex & Anca: Lofoten are o infrastructură bună și în continuă dezvoltare, însă viața culturală nu e foarte bogată. Poate ăsta a fost principalul motiv pentru care am decis să plecăm din Lofoten, în 2017.

Sistemul medical funcționează ca în oricare altă regiune a Norvegiei, adică aproape excelent. Se face foarte multă prevenție și toată lumea are acces la servicii medicale de calitate.

Lofoten este cunoscut în lume pentru peisajele sale minunate și este o destinație clasică pentru turiștii din toată lumea. Reine, deși foarte mic, este pe toate listele cu locuri de vizitat măcar o dată în viață.

România versus Norvegia 

CSID: Dacă ar fi să comparați Norvegia cu România, ce ați trece la părți bune și părți mai puțin bune la fiecare?

Alex & Anca: Norvegia și România sunt total diferite din punct de vedere cultural, așadar am renunțat să le mai comparăm după ce am locuit aici 8 ani. Sistemul medical norvegian funcționează foarte bine, deși e într-o oarecare criză de personal. Apreciem că se face multă prevenție, iar tratamentele se reduc la medicamente ușoare, pe cât posibil.

Standardul de viață este foarte ridicat, iar populația este încurajată să se concentreze mai mult pe viața din afara jobului. Respectul față de muncă se regăsește în toate domeniile și oamenii au înțeles că fiecare meserie are rolul ei în societate.

Pe de altă parte, societatea e relativ xenofobă, aparent inclusivă, dar nu chiar. De asemenea, ni se pare că trăim într-o societate ușor uniformă. Poate și pentru că ne-am format personalitățile în societatea românească, încă ni se pare mai natural modul românesc (latin) de a interacționa social.

În România, se întâmplă mai multe evenimente culturale și artistice, dar acesta este probabil un lucru firesc din moment ce și țara e mai mare.

CSID: Plănuiți să rămâneți pe termen lung în Norvegia sau aveți alte gânduri?

Alex & Anca: Nu obișnuim să facem planuri pe termen lung, dar nu credem că vom rămâne mereu în Norvegia. Deocamdată, ne gândim să ne mutăm la Paris, unde eu pot face fotografie de modă, iar Anca se poate dezvolta pe partea de patiserie.

Aurora Boreală, de la un desen într-o carte la experiența live de nedescris în cuvinte

CSID: Alex, cum a fost prima „întâlnire” cu aurora boreală? Povestește-ne atât despre experiența vizuală, prin lentila aparatului foto, cât și despre cea fizică, experimentată pe viu. Și de unde a pornit pasiunea pentru astronomie și astrofotografie?

Alex: Pasiunea pentru astronomie a plecat de la un meteor (stea căzătoare) foarte strălucitor pe care l-am văzut când aveam vreo 5 ani. A fost atât de strălucitor încât copacii au lăsat umbre pe sol. Am fost tare încurcat de faptul că n-am găsit, în grădină, nicio rămășiță a „stelei” și am început să pun întrebări.

Pasiunea a tot crescut și chiar am o licență în astrofizică, pe care am studiat-o doar din curiozitate și nu din dorința de a avea o carieră în domeniu. Mereu o să le fiu recunoscător părinților mei fiindcă m-au lăsat să merg la stele, chiar dacă asta însemna să mai ratez zile de școală. De fapt, cred că mereu m-au lăsat să fac cam ce am vrut.

Când eram mic și citeam diverse cărți de popularizare a astronomiei, mă tot loveam de un desen cu un iglu și o perdea de Auroră deasupra. Până în 2013, văzusem cam toate chestiile mișto ce se pot întâmpla pe cer, mai puțin Aurora și explozia unei supernove în Galaxia Noastră (asta încă n-am văzut și nici nu știu dacă o să văd vreodată, dar sper).

Așa că am decis, împreună cu Anca, să facem o excursie în Insulele Lofoten să vedem Aurora. Am ales Lofoten fiindcă e probabil cel mai cald loc de unde Aurora se poate vedea în mod curent. Eu mai văzusem Aurora de două ori din România, înainte, dar nu prea se poate compara ceea ce se poate vedea de la latitudinea României cu ce se vede de deasupra Cercului Polar.

Am avut noroc și, în prima noastră seară în Lofoten, am avut parte de o furtună de Auroră care a durat câteva ore bune. Îmi e imposibil să descriu cuiva mișcarea Aurorei Boreale și felul în care își schimbă culorile; e ceva ce trebuie văzut pe viu.

CSID: Prin câte țări te-a purtat pasiunea pentru fotografie și care va fi următoarea oprire?

Alex: Am fotografiat în multe locuri din lume. Câte țări sunt, habar n-am și nici nu-mi place să număr. Următoarea oprire va fi, cel mai probabil, Franța; și va fi pentru mai mult timp. Stilul meu de fotografie de modă e cel mai aproape de ce se întâmplă în moda din Franța, așa că e un pas natural.

Pâinea curată, cu miros de amintiri dragi

CSID: Anca, știm că ai un proiect tare frumos despre pâine, un e-book care poate fi descărcat gratuit de cei care vor să învețe cum să facă pâine cu maia. Sunt acolo tot felul de trucuri, cantități, metode, rețete și poze făcute de Alex care pur și simplu te transpun într-o brutărie, parcă simți mirosul de făină și de maia, mirosul de pâine coaptă. Ce înseamnă pentru tine pâinea curată, făcută acasă, alimentul ăsta de bază pentru toate popoarele lumii, și cum vezi pâinea din supermarketuri? Care e diferența majoră dintre ele și argumentul suprem care ar trebui să ne convingă să ne rupem din timp pentru a trăi această experiență – coptul pâinii în casă?

Anca: Mă bucur că vă place e-book-ul meu despre pâinea cu maia. El a apărut ca un răspuns la toate întrebările despre pâine, primite pe Instagram, în pandemie. M-am gândit că, dacă toată lumea a început să facă pâine cu maia, ar fi de ajutor să existe un ghid pentru începători, care să fie ușor de urmărit.

De asemenea, m-am cam săturat de pâinile perfecte, din social media, unde accentul cade pe aspect. Ceea ce e mai important, și anume, calitatea făinii, nu e nici măcar pe planul doi. Aș vrea să facem mai des pâini gustoase și să nu ne mai concentrăm doar pe miezul plin de alveole, obținut de cele mai multe ori din făină aditivată.

Pâinea curată nu e neapărat doar cea făcută acasă. Sunt brutării în toată lumea care sunt concentrate pe calitate și nu doar pe cantitate și făcut bani.

Din păcate, pâinea este un bun de larg consum, căruia nu îi acordăm suficientă atenție tocmai pentru că nu suntem educați în privința asta. A mânca pâine zilnic e un obicei. Când alegem o bucată de carne, de exemplu, stăm și ne gândim care e mai bună, pentru că nu mâncăm în fiecare zi carne. În cazul pâinii, whatever goes, din păcate.

Spre deosebire de pâinea din supermarket, care este dospită rapid, cu drojdie, pâinea cu maia (făcută în brutării artizanale sau acasă) este fermentată măcar 12-16 ore. Acest lucru determină descompunerea nutrienților în compuși pe care organismul nostru îi poate asimila în totalitate. Corpul nostru nu este capabil să digere cerealele per se, așadar are nevoie de niște bacterii care să facă asta pentru el. Bacteriile acestea se găsesc în maia, care este un agent de fermentare natural.

Pentru mine, coptul pâinii acasă este o formă de deconectare de la cotidian. Cel mai important aspect al coptului pâinii în casă îl reprezintă faptul că ai control asupra ingredientelor. Dacă folosești cea mai bună făină disponibilă pe piață, întreții o maia sănătoasă și ești atent(ă) la proces, ai toate șansele să scoți din cuptor o pâine frumoasă, gustoasă și sănătoasă.

Pe lângă asta, casa miroase a pâine proaspătă, un miros care îți poate trezi amintiri frumoase. De asemenea, o pâine făcută în casă poate fi un cadou pentru cei dragi și un semn de grijă față de ei. Cel mai prețios cadou pe care îl putem oferi cuiva este timpul nostru; în cazul acesta, timpul pe care îl investim făcând pâinea cu maia.

Fapte bune pentru comunitate

CSID: Odată cu descărcarea e-book-ului, îndemni oamenii să doneze o sumă, fiecare cât poate, către Asociația Casa Bună. Cum s-au legat lucrurile, de ce Casa Bună și nu altă asociație?

Anca: Am auzit de Casa Bună de la prietena mea, Diana Iașciurjinschi, care participă de ani buni la evenimentele lor. Alex a ținut câteva cursuri online de astronomie pentru Casa Bună și m-am gândit că aș putea contribui și eu cu ceva. Aș vrea să țin și cursuri de făcut pâine cu ei când mai ajung prin România. Diana face lecții de matematică și franceză cu Gică, unul dintre copii. M-a impresionat felul în care copiii sunt învățați că pot deveni orice își doresc, indiferent de unde vin și de situația lor socială. Cheia e accesul la educație.

Eu am învățat tot ce știu despre pâine de la oameni care nu mi-au cerut nimic în schimb. Și am învățat foarte mult singură, citind și experimentând în bucătărie, încurajată de ei. Cred că e felul meu de a da mai departe ceea ce am primit gratuit de la alții. Meseria asta mi-a schimbat viața total.

Fotografia pe hârtie versus tablourile digitale

CSID: Alex, revenind la fotografie, care crezi că este viitorul vostru, al fotografilor, având în vedere că atât de multe publicații au renunțat la edițiile tipărite și se concentrează doar pe online?

Alex: În online cred că e nevoie de și mai multă imagine decât în print, așa că nu cred că e o meserie pe cale de dispariție. Două chestii nu-mi plac la consumul online de fotografie: imaginile sunt mici și dispare experiența tactilă, care mie îmi place.

Dacă majoritatea revistelor nu se vor mai întoarce niciodată la versiunea tipărită, sper ca, în viitor, oamenii să aprecieze, încă, fotografiile pe hârtie. Mi s-ar părea foarte trist să ajungem, într-o zi, să avem doar tablouri digitale.

Despre EA

CSID: Povestiți-ne despre proiectul About Her: cum ți-a venit ideea, Alex, de ce polaroid și nu digital, ce face diferența între aceste tehnici? Și cum te-ai simțit ca model, Anca?

Alex: Anca este singura persoană apropiată mie pe care am fotografiat-o în mod constant. Am avut și am proiecte de lungă durată cu diverse modele, dar niciodată cu persoane apropiate. Nu cred că am avut vreodată un plan de a face proiectul ăsta. Pur și simplu s-a întâmplat. Și se întâmplă în continuare.

Am ales Polaroid-ul fiindcă e mediul meu favorit, atunci când vine vorba de fotografie. Îmi place tare mult că produsul primar e o fotografie pe hârtie, pe care o poți simți, mirosi, o poți întoarce pe partea cealaltă și chiar te poți murdări pe mâini, dacă mai sunt resturi de chimicale rămase pe hârtie.

Anca: Pentru mine, a fost destul de simplu și de natural. Ceea ce vedeți în fotografii sunt diverse laturi ale personalității mele. Multe dintre sesiuni au fost spontane, lumina fiind, de cele mai multe ori, factorul declanșator.

CSID: Toate femeile sunt frumoase. Dar nu toate sunt fotogenice. Sau poate tehnica ori lipsa de răbdare ori de încredere în sine e de vină… Care este „secretul fotografului”, Alex, atunci când trebuie să scoată în evidență acea trăsătură aparte a unei femei care nu se percepe frumoasă?

Alex: Toate femeile sunt frumoase și toate femeile sunt fotogenice. Nu cred că fotogenia e o trăsătură intrinsecă a unei persoane. Ține mai mult de lumină și de felul în care fotograful se uită la respectiva persoană. Secretul cred că stă în încrederea reciprocă între fotograf și persoana fotografiată.

Selfie-ul perfect și stima de sine

CSID: Trăim (încă) vremurile selfie-urilor, ale Instagramului cu poze trecute prin tot felul de filtre, multe dintre ele fiind, la final, complet nenaturale, neconforme cu realitatea. Care sunt trucurile unui selfie reușit fără să apelăm la astfel de filtre, Alex? Și de ce crezi că facem asta, noi, femeile, dar și ce impact are curentul ăsta asupra imaginii de sine, Anca?

Alex: În primul rând, trebuie să înțelegem că fotografia nu e realitate. Dacă fotografia ar fi realitate, eu n-aș mai face fotografie. Iar selfie-urile cu n filtre cred că sunt o evoluție firească a diverselor tehnici folosite de-a lungul vremii pentru a prezenta femeia într-un mod cât mai dezirabil pentru bărbat.

Când eram la școala de fotografie, am constatat că fetele erau mult, dar foarte mult, mai atente decât băieții la aspectul lor la temele de autoportret. Și cred că asta vine dintr-un obicei perpetuat din generație în generație de a transforma femeia într-un obiect al dorinței masculine.

Nu știu dacă există un secret al selfie-ului perfect, fără filtre, cu excepția încrederii și acceptării de sine.

Anca: Cred că trăim vremuri în care accesul la validarea socială este facil datorită social media. Validarea socială ajută stimei de sine și cred că filtrele sunt folosite fie pentru a ascunde niște trăsături care nu ne plac, fie pentru a exacerba ceea ce ne place mai mult la persoana proprie (dacă ai genele lungi, le vrei și mai lungi pentru că ți se pare că arăți și mai bine).

Personal, cred că faptele vorbesc mai tare și pe termen mai lung decât felul în care arăți, iar stima de sine se poate crește și prin alte metode decât prin proiectarea unor imagini distorsionate în social media. Dacă e să ne gândim la efectul pe care îl au imaginile femeilor perfecte asupra „urmăritoarelor” lor tinere, care sunt persoane absolut normale, cred că cele din urmă au, de cele mai multe ori, de suferit.

Nu cred că e sănătos să te compari fizic, constant, cu cineva aparent perfect, pentru că stima ta de sine va tinde rapid spre zero. Sunt destule studii pe tema asta care spun că multe adolescente trec prin depresie pentru că se compară cu femeile perfecte de pe Instagram.

Mai multe fotografii realizate de Alex puteți vedea pe site-ul lui, alexconu.com, sau pe Facebook & Instagram.

Iar dacă vreți să vă luați porția de înghițit în sec, aruncați o privire pe pagina de Instagram a Ancăi.