Bianca Poptean: am trecut printr-o operaţie groaznică pentru a scăpa de cancer

Să zicem că ştii pe pielea mamei tale ce înseamnă un cancer la sân în stadiul 4. Şi vine ziua când afli că şi tu ai nişte noduli suspecţi. Tu ce-ai face? Ai avea curajul să intri în valsul înspăimântător al analizelor, testelor cu o teamă ce-ţi va pluti mereu deasupra capului sau te vei avânta într-o decizie radicală de a îndepărta nu doar nodulii, ci sânii înşişi?

Acum 16 ani, lumea mea s-a dărâmat în momentul în care am aflat că mama mea fusese depistată la nici 50 de ani cu cancer de sân în stadiul 4. Viaţa mea de studentă fără griji s-a prăbuşit într-o fracţiune de secundă. Din sufletul petrecerilor, am ajuns să mă izolez, răzbunându-mă astfel pe un destin nemilos. Ţin minte episoade în care plângeam ori de câte ori vedeam o femeie mai în vârstă decât mama, fie că era vorba de un film sau o simplă plimbare pe stradă. Am fost alături de ea în toate etapele: de la prima puncţie şi biopsie, la scoaterea nodulilor, până la mastectomia totală. Au fost momente critice. Ore întregi de aşteptare la uşa sălilor de operaţie, aflarea rezultatelor analizelor, discuţiile cu medicii care îţi spu la ce ar trebui să te aştepţi. Apoi conversaţii interminabile cu tata dacă să îi spunem sau nu mamei diagnosticul crunt, o furie care te acaparează şi îţi întunecă de multe ori judecata când afli statisticile şi speranţa de viaţă sau clipele acelea în care  eşti nevoită să îi spui adevărul. Au fost momente agăţate în timp, când am avut impresia că vocea mi se distorsiona, că  secundele treceau cu încetinitorul şi tot aşteptam să mă trezesc din acel coşmar. Asta a fost pentru mine primăvara anului 2000, un coşmar. Care a mai continuat cu alte veşti legate de metastaze, analize, alte operaţii, lacrimi, clipe de aşteptare a unor analize ce făceau diferenţa între viaţă şi moarte. Povestea mamei are, însă, un final fericit. Mama a fost şi este o luptătoare care a demonstrat că un diagnostic scris pe un petic de hârtie poate fi contrazis. Ea a privit moartea în ochi şi a reuşit să o învingă!

Anii au trecut, m-am bucurat de fiecare clipă alături de mama, însă n-am luat în seamă recomandarea medicilor ca după vârsta de 30 de ani să îmi fac anual mamografie sau ecografie de sân, ţinând cont de riscul crescut de 25% pe care îl au fiicele sau surorile celor care au făcut cancer de sân. Ba n-am avut timp, ba mă gândeam că nu mi se va întâmpla mie, deşi, recunosc, că aveam momente în care mi-era teamă de a trece şi eu printr-o experienţă similară cu a mamei. În toamna anului trecut, în urma unor probleme ginecologice, am fost îndrumată să fac şi o ecografie de sân. Rezultatul? Un nodul la sânul drept şi mulţi noduli mai mici la sânul stâng. Medicul care a efectuat ecografia m-a liniştit spunându-mi că nu par a fi tumori maligne. Însă, ginecologul a considerat că, mai ales din cauza istoricului medical al mamei, am nevoie de un tratament de 6 luni cu hormoni pentru a le reduce dimensiunea. Mai mult, urma să fac lunar o ecografie de sân pentru a le urmări evoluţia. Faptul că mama avusese cancer de sân în stadiul 4 pare că transforma aceşti noduli – benigni, de altfel – într-o oarecare ameninţare. Am plecat bulversată. Mi-au revenit în minte toate momentele grele prin care a trecut mama. Şi mi-am amintit că acum 10 ani când scriam povestea mea şi a mamei pentru revista Cosmopolitan şi mă documentam pentru o campanie împotriva cancerului la sân, am citit povestea unei tinere de 18 ani, din America. Ea aflase în urma testului BRCA că moştenise de la mama ei gena răspunzătoare cu apariţia cancerului la sân şi hotărâse să îşi facă mastectomie bilaterală urmată de reconstrucţie de sân. Ştiu că m-am gândit atunci că şi eu aş lua aceeaşi decizie dacă ar exista cel mai mic dubiu că aş putea face şi eu cancer. Au urmat zile de discuţii cu medici, cu mama, cu mine însămi. Gândul că aş putea intra într-un dans al ecografiilor, puncţiilor, RMN-urilor, consulturilor m-a îngrozit. Şi ideea că acei noduli se pot transforma în cancer m-a făcut să iau o decizie radicală. Mai întîi, am hotărît să nu mai fac testul BRCA în urma căruia aş fi aflat dacă am moştenit sau nu de la mama gena răspunzătoare de apariţia cancerului la sân. Pentru că din discuţiile cu medicii am înţeles că nodulii puteau deveni maligni şi în lipsa acelei gene. Mi s-a explicat că sunt studii care spun că stresul pe termen lung poate duce la anumite dezechilibre hormonale ce pot provoca, într-un final, şi cancer. Or viaţa mea din ultimii 6, 7 ani fusese una extrem de agitată şi stresată. Aşa că am luat o decizie radicală. M-am hotărât să fac o mastectomie bilaterală urmată de reconstrucţie de sân. Mă îmbărbătam singură şi îmi spuneam că tot timpul mi-am dorit sânii mai mari şi acum aş putea să obţin asta. Întotdeauna am ales să văd partea plină a paharului!

Recomandări

3 mituri spulberate despre cancer şi prevenirea lui

Reconstrucţia mamară după mastectomie: cancerul de sân nu trebuie să te mutileze!

Decizia de a face mastectomie “profilactică”

Îl ştiam pe medicul Dragoş Zamfirescu (preşedintele Asociaţiei Chirurgilor Plastici din România), de la clinica Zetta, făcusem şi câteva interviuri ( chiar şi o injecţie cu botox) şi îi cunoşteam reputaţia de bun chirurg plastician. Auzisem de meticulozitatea cu care rezolvă fiecare caz şi imediat m-am gândit că el este medicul care ar putea să mă ajute. Am cântărit bine şi m-am simţit confortabil să mă las pe mâna lui. Ne-am întâlnit la clinică la o discuţie în care i-am explicat situaţia, i-am spus despre diagnosticul de mastopatie chistică difuzabilă bilaterală în contextul antecedenetelor de neoplasm mamar al mamei. I-am spus că nu vreau să reiau toţi paşii prin care trecusem cu mama şi l-am întrebat în ce măsură o mastectomie “profilactică”, să-i zicem, reduce riscul apariţiei cancerului mamar. “Riscul scade la 1,2%”, mi-a răspuns prompt medicul care mi-a explicat că exact aşa s-ar numi şi intervenţia pe care urma să o fac: mastectomie de reducere a riscului de cancer la sân. Mi-a spus de la început că nu este o operaţie des întâlnită ( în România, cel puţin, s-au făcut foarte puţine) nu este deloc uşoară şi necesită o recuperare, poate, mai greoaie. Am rămas uimită când am aflat că în România nu poţi face operaţia de mastectomie în scopul reducerii riscului de cancer mamar, decât dacă ai o recomandare a unui oncolog sau dacă aduci o hârtie de la un medic psihiatru care să dovedească faptul că eşti un om fără tulburări de comportament şi fără un istoric cu boli psihice. Altfel, mi-a spus cu calmul caracteristic medicul Dragos Zamfirescu, se consideră automutilare şi operaţia nu poate fi făcută. Tot dânsul mi-a explicat cum se face reconstrucţia de sân, unde va fi făcută incizia, la ce să mă aştept după operaţie. Am înţeles de ce reconstrucţia de sân nu se poate face doar cu grăsime proprie ( e prea mult spaţiu “de umplut”, iar eu nu aveam atâta grăsime) şi e nevoie de o proteză din silicon. Am  optat împreună pentru o proteză anatomică, adică acel tip de proteză care imită forma naturală a sânului. Ca pentru orice intervenţie chirurgicală mi s-a dat o listă cu analize ( EKG, ecografia de sân pentru a se cunoaşte localizarea nodulilor, analize de sânge: coagulare, VSH, hemoglobină şi altele a căror utilitate specifică nu o cunosc). Ţin minte că se învârtea totul cu mine şi, dintr-o dată, am avut o revelaţie. Trebuia să fac această operaţie acum. Să nu stau să aştept ca nodulii aceia să devină cancer. Să nu îmi transform viaţa în programări şi aşteptări de analize de care îmi atârne viaţa ca un fir de aţă. Să nu trăiesc cu un satâr deasupra capului care să mă transforme într-o femeie căreia să îi fie frică şi de umbra ei. Trebuia să am curaj acum. Pentru mine şi copiii mei. Pentru clipele frumoase ce urmau să vină. Pentru a mă putea uita în oglindă fără să văd o cicatrice de 40 de centimetri ca a mamei (apărută tocmai pentru că la ea nu s-a mai gândit nimeni la estetică, ci doar să îi fie salvată viaţa). Nu trebuia să trec prin ce a trecut ea.

Pregătirea pentru operaţie

După ce am aflat că protocolul oncologic presupune efectuarea a nenumărate teste şi analize costisitoare (test BRCA, RMN, ecografie, alte analize de sânge) şi existenţa unei suspiciuni mărite de a avea noduli maligni în corp, am hotărât că este mai simplu să fac acel control psihiatric. Şi psihiatrul a fost depăşit de situaţia mea, fiind nevoit să sune un coleg să afle ce tip de protocol trebuie adoptat. După o evaluare de o oră, după nişte declaraţii şi după ce am adus de la medicul de familie o adeverinţă că nu sunt luată în evidenţă cu boli psihice sau neurologice ori boli infecţioase, am primit hârtia care mă ajuta să iau cancerul din pripă. Ştiu, vă veţi gândi, poate, de ce nu am făcut puncţie sau de ce nu am scos doar nodulii şi să evit să apelez la o soluţie atât de radicală. Vă răspund imediat. Din experienţa trăită alături de mama, dar şi din documentarea proprie am aflat că aceasta nu are rezultate 100% concludente. Iar cea de-a doua variantă nu era viabilă în cazul meu pentru că la sânul stâng existau mai mulţi noduli mici. Iar extirparea acestora, plus a ţesutului din jur, ar fi diminuat dramatic ţesutul glandular care, şi aşa, era într-o cantitate destul de mică. În aceste condiţii, după ce am discutat cu mai mulţi medici, am preferat să suport o intervenţie chirurgicală majoră pentru  “a tăia răul din rădăcină”. O soluţie ce presupunea destul curaj.

Înainte de operaţie am mai avut o discuţie la clinica Zetta cu Amit Beedasy, asistent manager şi diplomat estetician, cel care mi-a creionat atent istoricul medical şi mi-a făcut fişa ce urma să fie citită şi interpretată de anestezistul Irina Luca. La un moment dat, m-a întrebat dacă aş recomanda şi altor femei aflate în situaţia mea să facă acelaşi lucru. Şi n-am ştiut ce să spun. Îmi fusese destul de greu să iau decizia asta pentru mine. Aşa că i-am spus zâmbind că mă voi gândi la asta după operaţie.

Şi cum a fost după…

Nu mai făcusem anestezie generală până acum decât pentru o operaţie simplă de apendicită, undeva în preajma majoratului. Aşa că nu ştiam la ce să mă aştept când să mă trezesc. Mi-amintesc vag chipul asistentei care îmi spunea să deschid ochii. Iar când i-am deschis, am conştientizat că mă durea tot pieptul şi abia puteam respire. Eram bandajată, aveam o bustieră bej şi în părţi îmi atârnau două drene. Era multă lume în jurul meu, dar mi-amintesc ca prin vis că doctorul Zamfirescu îmi spunea că reconstrucţia de sân a fost făcută cu o proteză de 330 de centimetri cubi. Nu înţelegeam, pentru că înainte de operaţie vorbisem de 250, maximum 300. Mi-amintesc că m-am speriat, gândindu-mă că voi avea sânii prea mari. Însă, oricât îmi doream să îmi îndoi gâtul, durerile erau prea mari şi am renunţat rapid. Au urmat câteva zile în care mişcările îmi erau limitate, îmi schimbam poziţia cu destul efort, erau momente când abia puteam să respir  de teamă să nu mă doară incizia sau oboseam uşor, însă durerile au fost suportabile. Nopţile erau mai chinuitoare din cauza poziţiei în care eram nevoită să dorm. Îmi făcusem un culcuş din perne şi în primele 2,3 săptămâni am dormit în fund. Apoi, încet, încet, am căpătat curaj să mă întorc şi pe o parte. Însă teama de a nu mă răsuci pe burtă ( total contraindicat) m-a făcut să dorm mai degabă pe spate cu perne în jur, decât pe părţi. Am început să conduc câte puţin la o săptămână după operaţie, după ce mi-au fost îndepărtate şi drenele. Deşi am avut impresia despre mine că sunt puternică şi pot trece prin/peste orice, tot am leşinat în baie când mi-am desprins un plasture şi am văzut prima dată operaţia.

La întâlnirile ulterioare operaţiei ( medicul m-a văzut săptămânal în prima lună după intervenţie), Dragoş Zamfirescu mi-a explicat pe îndelete ce am şi ce n-am voie să fac şi mi-a spulberat miturile legate de imposibilitatea de a zbura 3 luni după operaţie ( din contră mi-a povestit că are paciente care vin din străinătate care pleacă acasă cu avionul la câteva zile după operaţie), de a face plajă ( ai voie să mergi la mare dar nu e bine să îşi expui inciziile fără să fie bine protejate cu cremă cu SPF) sau sport ( la câteva săptămâni după operaţie poţi face exerciţii uşoare, dar timp de 2,3 luni trebuie purtată bustiera).

În loc de concluzie

M-am tot gândit înainte de intervenţie dacă voi simţi sau nu că a fost îndepărtată o parte din mine. Nu ştiam dacă mă voi obişnui cu nişte pungi cu elastomeri introduse sub muşchi şi sub pielea dezgolită de glanda mamară. Dar acomodarea a fost uşoară, tocmai pentru că rezultatul final este unul natural. Şi m-am tot gândit la întrebarea pusă de asistentul managerului, Amit, dacă aş recomanda sau nu intervenţia. Iar acum, la o lună după operaţie, mă întreb şi eu dacă aş mai trece prin asta. Ştiu sigur că aş mai trece încă o dată fără să clipesc şi, poate, ştiind cum mă simt acum, aş fi mai curajoasă. Cât despre recomandare… nu mă pot pronunţa. Este o decizie mult prea personală. Da, sunt pentru a tăia răul din rădăcină, sunt pentru a face ceva atunci când nu este prea târziu, tocmai pentru că viaţa este atât de frumoasă… cu bune şi cu rele!

Foto: Ştefan Popescu, Costin Miu