În vizită la John of God

M-am străduit să adun în câteva pagini o experienţă ce greu poate fi descrisă în cuvinte şi, la fel de greu, poate fi crezută. O călătorie la capăt de lume făcută din curiozitate, dar mai ales din disperare, ne-a teleportat – pe mine şi pe fiul meu – într-un sătuc din Brazilia, la vreo 15.000 de kilometri de casă.

 

Aflasem că pe un tărâm îndepărtat, peste mări şi ţări ar exista un om cu puteri extraordinare. Un vindecător care ridică oamenii din scaunele cu rotile, îndepărtează cancerul şi face minuni în cazuri în care medicina nu mai are soluţii, fără să ceară vreun ban.

 

Când mi-a ajuns numele lui John of God la urechi, deja nu mai conta că era venerat de unii, hulit şi numit impostor de alţii. Deja îmi doream să plec în Brazilia. Cu aproape un an în urmă, aflasem că Mihai suferă de paralizie cerebrală din cauza faptului că fusese născut prematur. Şi, din dorinţa de a încerca tot ce este omeneşte posibil, un drum până la Abadiania, lângă Brazil, nu mi s-a părut imposibil de realizat.

 

Nu-mi încolţise de multă vreme ideea în minte, când, o întâmplare fericită mi-a scos în cale o doamnă fascinată de ceea ce se întâmpla pe meleaguri sud-americane (fusese de mai multe ori) şi plănuia să meargă în toamnă. Încântată de idee, i-am spus ferm să mă pună şi pe mine la numărătoare în grupul ce urma să plece peste jumătate de an. Între timp, începusem să mă documentez pe internet despre ceea ce se întâmpla în Brazilia. Vizionam filmuleţele cu operaţiile făcute pe viu fără să curgă sânge, discuţiile dintre medicii invitaţi la Oprah care plecaseră sceptici şi se întorseseră cu mărturii şocante despre vindecări miraculoase.

 

Şi, cum puterea gândului funcţionează, iată-mă pe mine cum, într-o zi de joi, primesc un telefon în care doamna Dora (cea despre care v-am spus mai sus) îmi spune senin că luna mai este cea mai bună pentru o călătorie în Brazilia. “S-au eliberat 3 locuri în grupul care pleacă luni la Joao de Deus. Ce zici, mergi şi tu cu Mihaiţă?”

 

Ştiţi momentele acelea când eşti cuprins de o bucurie fantastică şi răspunzi afirmativ fără să gândeşti logic dacă e realist ceea ce îţi doreşti? Ei bine, aşa am reacţionat eu atunci. Însă viaţa mi-a demonstrat de atâtea ori că dacă ceva trebuie să se întâmple, lucrurile se aşază natural, de la sine. Mama mi-a oferit banii pentru bieletele de avion, am putut să plec 3 săptămâni de la birou fără ca cineva să muncească în plus pentru mine şi trei zile mi-au fost suficiente să mă organizez cu restul: haine exclusiv albe plus restul de bagaje. 

 

Casa de Dom Ignacio

 

Clinica spirituală unde poate fi găsit Joao de Teixera de Faria (sau John of God) este denumită astfel după Dom Ignacio de Loyola, cel care a înfiinţat ordinul Iezuiţilor şi principala entitate care ghidează tămăduirile. Am ajuns după aproape 30 de ore în Abadiania, la 110 kilometri de capitala ţării, Brasil, într-o posada (pensiune) modestă unde ne aştepta – pe mine şi pe Mihai – o cămăruţă strâmtă.

 

 

Diferenţa de 8 ore de fus orar, zborurile lungi, lipsa de somn şi o durere de burtică a lui Mihai mă făceau să mă întreb ce caut eu acolo şi ce-o fi fost în capul meu să plec cu nişte străini – români ce-i drept – la capăt de lume. Cu ochii mijiţi şi părul vâlvoi, descopeream, pe măsură ce se crăpa de ziuă, un colţ de rai, unde puteam să întind mâna după un avocado sau un mango, unde cerul era de un albastru ireal, oamenii îmbrăcaţi în alb îţi zâmbeau larg, iar oboseala părea că disapr ca prin farmec.

 

După un somn odihnitor, am descoperit Casa De Dom Ignacio, aflată în mijlocul unei grădini paradisiace ce se înălţa deasupra unui drum care ducea la o casacada misterioasă. Am aflat că vom merge în faţa lui John of God alături de un translator care îi va spune ce problemă avem, iar mediumul ne va indica tratamentul. Înţelesesem că sunt peste 33 de spirite ale sfinţi catolici sau medici morţi cu secole în urmă care se încorporează în mediumul brazilian, transformându-l în vindecătorul adulat.

 

Prima reacţie este evidentă: oare chiar este posibil aşa ceva? Nu am căderea să răspund la o asemenea întrebare, însă pot spune că în cele două săptămâni petrecute în Abadiania l-am văzut pe John of God arătând diferit de la zi la alta: într-o zi avea ochii albaştri, iar în alta negri ca tăciunele, într-o zi părea tânăr, iar în alta mult mai gârbovit. 

La prima vizită prin faţa mediumului, acesta i-a recomandat lui Mihai o operaţie spirituală. Vizita era dimineaţa, iar operaţia urma să aibă loc la ora două. Aflasem, însă, că dacă ai pe cineva bolnav acasă, poţi lua cu tine fotografia şi poate, astfel să fie şi el “operat”.  Condiţia era ca bolnavul să se întindă la ora respectivă în pat. Şi cum mama mea nu trecea printr-o perioadă prea bună, m-am gândit că o poză luată cu mine n-are ce să-i strice. Zis şi făcut: am sunat-o şi i-am spus ce are de făcut.

 

Până la “operaţie” m-am plimbat pe străduţele mici din Abadiania, încercând să mă obişnuiesc cu locul şi cu oamenii. Faptul că toată lumea purta haine de un alb imaculat, mă făcea să mă simt ca într-un grup de prieteni. Şi nu mi s-a părut nenatural ca lumea să vină şi să intre în vorbă cu mine. Erau fascinaţi şi de şarmul lui Mihai care, la aproape 3 ani, descoperea sătucul sud-american din cărucior.

Aşa am aflat că după aşa zisa operaţie nu avem voie să ieşim 24 de ore din cămăruţa de 4 metri pătraţi, iar singurul lucru pe care îl vom mânca va fi supa ce se pregătea zilnic în Casa de Dom Ignacio. Nu drumul, nu distanţa, nu plecatul în necunoscut m-au speriat vreo clipă. Însă perspectiva de a-l ţine închis în casă o zi întreagă pe Mihai m-a făcut să înlemnesc. Deşi nu mergea încă din cauza paraliziei cerebrale, Mihăiţă era un copil activ şi şugubăţ care nu stătea locului o clipită. Cum aş fi putut eu să-l ţin închis într-o cămăruţă atât de îngustă?

 

Asta mi s-a părut prima mare provocare.

 

 

A venit şi momentul operaţiei ce se desfăşura în două camere. Ajutoarele lui John of God (şi erau câteva zeci de oameni în toată clinica), dispersaţi printre oamenii aşezaţi pe băncuţe de lemn spuneau rugăciuni în toate limbile pământului şi ne rugau să ţinem ochii închişi. La început am fost agitată că mă gândeam că posibilitatea ca Mihai să nu fie cuminte, să strige să se foiască în acea linişte de nedescris era foarte mare.

Apoi, m-am gândit că prea se aranjaseră lucrurile până acum, ca să nu se întâmpl la fel şi de acum încolo. Prin urmare l-am parcat frumos pe Mihăiţă în faţa mea şi m-am aşezat pe bancă. Am închis ochii şi am început să mă rog ca Mihai să fie liniştit, iar dacă tot am ajuns până acolo, să îi fie de folos toată experienţa. Era o linişte prin care răzbăteau doar acordurile unei melodii cantata suav în portugheză.

 

Recunosc, am mai tras cu ochiul la Mihăiţă că nu îi înţelegeam cuminţenia şi l-am surprins privind fascinate în jur, de sus în jos, de jos în sus, oamenii, pereţii, tavanul, totul avea ceva special care îl atrăgea. Bucuroasă că stă liniştit, mi-am continuat rugăciunile, gândindu-mă şi la mama. La un moment dat, am simţit cum s-a aşezat cineva lângă mine, pentru că îi simţeam foarte clar răsuflarea şi mă gândeam că poate au mai adus pe cineva lângă mine. Am deschis uşor un ochi şi, când am văzut că nu era nimeni lângă mine, m-am panicat instant şi am simţit cum îmi curge transpiraţia rece pe spate. La câteva minute am auzit o voce impunătoare care spunea ceva în portugheză, apoi voluntarii ne-au rugat să deschidem uşor ochii şi să ne ridicăm.

 

Am plecat ameţită şi la propriu şi la figurat. Eram total nedumerită ce se întâmplase în timpul operaţiei şi cum de Mihăiţă fusese atât de cuminte. Însă mirarea mea era abia la început de drum. Pentru că după ce ne-am băgat amândoi în pat, ne-am mai trezit abia după 16 ore de somn. Îmi amintesc doar cum Mihai se trezea şi îmi cerea apă, iar eu am avut impresia în toată această perioadă că cineva îmi umblă în creier. Ştiu, ştiu, nu mai trăisem niciodată ceva atât de dubios!

 

Ne-am trezit din cauză bătăilor în uşă a celui care ne adusese supa. Am mâncat încet – mi s-a părut extraordinar de gustoasă – şi ne-am aşezat amândoi din nou în pat, unde am adormit la loc. Eu ca eu, dar nu înţeleg nici acum cum năstruşnicul de Mihai a putut dormi atât. Şi nici cum, atunci când ne-a fost recomandată terapia la patul de cristale (un pat cu cristale îndreptate spre toate chakrele realizat de Joao sub îndrumarea spiritelor locului) Mihai a stat perfect întins 20 de minute şi a aşteptat cuminte să se scurgă timpul. Am fost uimită!

 

Mi-amintesc şi-acum cum îl bombăneam pe John of God prin grădină când ne-a recomndat patul de cristale. “Joao, nu prea îl cunoşti pe Mihăiţă. N-o să stea în ruptul capului 20 de minute întins pe un pat.” Şi da, ei bine, da, Mihai a stat cuminte pe acel pat de cristale. O altă enigmă a călătoriei din Brazilia. Ca şi faptul că mama, în timpul operaţiei la care a fost prezentă prin poza ei, a adormit tun (deşi ora României era 20.00) timp de vreo oră (cam cât a durat procedura), iar pisica s-a agitat multă vreme după ce s-a trezit.

 

Dacă mă veţi întreba dacă am văzut operaţii pe viu şi tumori fluturate prin faţa ochilor mei, vă spun sincer că nu am văzut aşa ceva. Am fost martora unor operaţiuni în urma cărora se “scotea” ceva – nu pot explica sau defini ce – ca un punct negru din ochi. Sau a unor manifestări ciudate a unor oameni în timpul operaţiilor spirituale. Şi, da, am simţit nişte energii speciale (am aflat ulterior că acea clinică era amplasată pe mină de cristale). Iar Mihai s-a simţit minunat! 

 

 

Nu ştiu dacă John of God este un vindecător miraculos sau doar un vânzător priceput de smaralde (mai scotea în magazinul de suveniruri dintr-un săculeţ din catifea câte un smarald uriaş pe care voia să ţi-l vânda). Mihai nu a început să meargă spectaculos după vizita din Brazilia. Însă audiograma facuta la scurt timp după ce ne-am întors ne-a confirmat o uşoară îmbunătăţire a auzului. Evident, putea fi datorată şi altor terapii şi proceduri incercate anterior. Ce pot spune ferm este că Abadiania este un loc special, unde oameni care vin cu tuburile de oxigen la purtător au o lumină în privire şi un zâmbet mai larg, unde te simţi printre prieteni, deşi nu cunoşti pe nimeni şi, unde, cerul este mai aproape de pământ!