Cum funcţionează memoria, de ce uităm unele lucruri, dar ne amintim altele?

Creierul, cu cele 100 de miliarde de neuroni, ne permite să facem lucruri uimitoare cum ar fi învăţarea mai multor limbi sau construirea lucrurilor care să trimită oamenii în spaţiul cosmic.

Cu toate acestea, în ciuda acestei capacităţi uimitoare, nu ne putem aminti unde ne punem cheile, uităm de ce am mers la magazinul alimentar şi nu reuşim să ne reamintim evenimentele din viaţă personală. Această contradicţie aparentă în funcţionalitate dă naştere următoarei întrebări: de ce uităm unele lucruri, dar ne amintim altele? Sau, mai fundamental: ce, mai exact, cauzează uitarea?

Un articol publicat recent în Pscyhological Science, de Talya Sadeh şi colegii săi de la institutul Rotman Research din Toronto, se adresează unei dezbateri îndelungate în lumea ştiinţei memoriei – uităm lucrurile din cauza îmbătrânirii sau a interferenţelor?

Recomandări

Savanţii au descoperit regiunea din creier asociată cu depresia

Alimente ce ajută creierul, pentru concentrare şi memorie

Îmbătrânirea

Susţinătorii uitării ca urmare a îmbătrânirii afirmă faptul că amintirile noastre dispar încet, din cauza unei perioade de timp în care nu au fost accesate. Vă puteţi imagina acest lucru ca un mesaj scris în nisip, cu fiecare val al oceanului care curge peste ţărm, scrisul devine mai puţin lizibil până când în cele din urmă dispare în întregime. Nisipul reprezintă reţeaua celulelor creierului care formează o memorie în creier, iar undele oceanice reprezintă timpul care trece.

Interferenţele

Adesea, în contrast cu îmbătrânirea putem vorbi şi despre interferenţe. Se crede că „amintirile sunt făcute mai puţin accesibile din cauza interferenţei cu informaţii similare obţinute înainte sau după formarea lor„, potrivit Talyei Sadeh şi colegilor ei.

În exemplul nostru de mai sus cu nisipul, acest lucru ar însemna că în loc de corodarea lentă a mesajului, un copil vine şi scrie efectiv peste el. Acest lucru face ca mesajul să fie mai greu, sau chiar imposibil de perceput.
Copilul din acest exemplu reprezintă o experienţă nouă şi mesajul pe care îl scrie este informaţia lăsată în urmă în creier de acea experienţă. Acest lucru duce la uitare, deoarece în esenţă suprascrie memoria originală. Acesta este un proces care poate duce, de asemenea la crearea amintirilor false.

Ceea ce Sadeh şi colegii săi din Canada ilustrează este faptul că aceste teorii nu trebuie să stea în concurenţă una cu cealaltă. Atât decăderea cât şi interferenţa sunt importante pentru înţelegerea uitării. Potrivit lucrării lor, „cauza principală a uitării depinde în fapt de natura memoriei iniţiale”.

Cercetătorii au găsit susţinere pentru teoria lor de uitare prin efectuarea unui experiment de memorare a cuvintelor cu 272 de studenţi de la Universitatea din Toronto. Participanţii au fost repartizaţi întâmplător în condiţii experimentale care variau în funcţie de cât timp au aşteptat între învăţarea cuvintelor şi necesitatea de a le aminti, precum şi măsura în care amintirea lor era interferată de lucrurile pe care le aveau de făcut între învăţare şi aducere aminte. Potrivit autorilor, ei au găsit sprijin pentru ideea că o memorie poate lua forma a două reprezentări diferite în creier – familiaritate sau amintire.

Deci, ce am învăţat? Motivul uitării pare să depindă de modul în care memoria este stocată în creier. Lucrurile pe care le amintim sunt predispuse la interferenţe!