De ce avem nevoie de creier? Află totul despre rolul organului specializat de cunoaștere

De câte ori v-ați surprins că dați scroll la telefon? V-ați pus întrebarea de ce anumite lucruri v-au captat atenția? Faptul că ați trecut de primul alineat, indiferent că v-a atras titlul sau poza, semnifică o anumită structură a creierului vostru și a modului de procesare individuală a informației. Înțelegând cum funcționează procesele în background, putem înțelege/educa mai bine copiii și să refacem controlul asupra propriilor emoții/senzații.

Copilul se naște complet lipsit de apărare și dependent de părinți. Timpul de maturizare a unui individ uman în comparație cu animalele este extrem de prelungit, o persoană devine parțial independentă la aproximativ 5-6 ani, fiind anterior complet subordonată tutelei adulților. Tot ceea ce rămâne la oameni de la animale este un set de bază de reflexe primitive – suge și apucă – astfel încât un pui de om să poată supraviețui.

Rolul creierului

Percepția este un produs al interacțiunii corpului (creierului) cu mediul și această coordonare (menținerea echilibrului) se realizează prin mecanisme de feedback în care relația dintre acțiuni și rezultate este interdependentă.

Recomandări

Ce semne dă o tumoare pe creier, cum se tratează și care sunt efectele adverse, în…

Obiceiuri care cresc inteligența. Ce să faci ca să menții creierul în formă

Rolul creierului este de a interpreta informațiile primite din mediul înconjurător și a construi un anumit model dinamic al lumii în conformitate cu propria sa organizare. Percepția va funcționa automat – fără participarea conștientă a unei persoane, va traduce datele senzoriale în stări/cuvinte/senzații, dar o persoană trebuie să combine în mod independent aceste imagini și să construiască conexiuni între ele.

Primul lucru pe care un om îl învață despre sine/lume sunt senzațiile asociate cu propriile sale stări interne

Senzațiile reprezintă prima etapă în procesarea tuturor semnalelor primite de către sistemul nervos, care se bazează pe experiențe pozitive și negative: pe durere și plăcere.

Începând de la vârsta de nou-născut, care simte frig, foame, lumină puternică sau alte semnale “incomode” din exterior sau din interior, acesta efectuează mișcări reflexe haotice. Dar foarte curând vine adaptarea optimă – datorită performanței diferitelor mișcări, copilul le găsește pe cele mai precise, învățând astfel în mod constant. Începe să asocieze glasul/atingerea mamei cu stările interioare. Fiecare părinte poate traduce când bebelușul plânge că-i este foame sau trebuie schimbat scutecul, pentru că procesul normal de învățare este continuu.

Copilul crește și interacționează într-un mediu cu ordine și norme deja stabilite

În acest mediu, adulții au „împărțit” deja întreaga existență, au creat seturi de reguli (ceea ce este și bine și rău) și au introdus pedepse pentru încălcarea regulilor.

Adesea cerem de la copii să „respecte adulții”. Ni se pare că înțelegem exact ce cerem de la copii. Dar ce se întâmplă de fapt în creierul lor? Copilul nu înțelege deloc sensul cuvântului „respect” și, cu atât mai mult, nu înțelege exact ce trebuie să facă pentru a satisface cererea unui adult care îi dă copilului comanda „respect”.

Pentru fiecare cuvânt, sistemul nervos formează o secvență motrică/motorie și apoi creierului îi este clar ce trebuie să facă. Dar nimeni nu explică aceste reguli unui copil. Și atunci copilul încearcă să-și ajusteze manifestările și află ce fel de comportament va provoca aprobarea adulților.

De exemplu:

• aleargă la bunica și începe să țipe tare, dar adulții îl trag de mână/ridică timbrul vocii și spun că „se poartă urât”.
• încearcă să-i arate bunicii jucăriile lui și îi aruncă o minge, ceea ce provoacă din nou dezaprobarea ei. Și atunci copilul îngheață și nu se mișcă, se uită la bunica și pentru această acțiune primește apreciere din partea ei.

Sistemul nervos trage concluzia: „respectul este egal cu înghețare/stau pe loc și mă uit în jos”.  Și în acest fel copilul va „ajusta” comportamentul său la cele mai abstracte concepte cum ar fi „iubire”, „credință”, „fericire” toată viața și nu le va putea găsi.

Recunoașteți astfel de situații? Posibil acesta să fie motivul pentru care de multe ori ca adulți  spunem: „n-o să fac asta pentru că …” sau „o să-i dau tot ce mi-a lipsit mie”.