Diabetul zaharat de tip 2: simptome, diagnostic, tratament

Diabetul zaharat tip 2 (denumit în trecut diabet non-insulino-dependent sau diabet cu debut la vârsta adultă) se caracterizează prin faptul că pancreasul continuă să producă insulină, uneori chiar mai multă decât în mod natural.
Însă organismul dezvoltă rezistenţă la efectele insulinei, astfel încât în realitate există un deficit insulinic.

Diabet zaharat tip 2 – Factori de risc

Diabetul de tip 2 poate apărea la copii şi adolescenţi, însă de obicei debutează la persoane în vârstă de peste 30 de ani şi devine din ce în ce mai frecvent la grupele de vârstă superioare.
Aproximativ 15% din persoanele în vârstă de peste 70 de ani au diabet zaharat tip 2. Anumite grupuri rasiale şi culturale au risc crescut de a face diabet tip 2: persoanele de rasă neagră şi de etnie hispanică, care trăiesc în Statele Unite, au un risc de 2-3 ori mai mare decât populaţia generală. De asemenea, diabetul de tip 2 are agregare familială.

Factorul de risc principal pentru apariţia diabetului de tip 2 este obezitatea, iar 80-90% din persoanele cu această boală sunt supraponderale. Deoarece obezitatea produce rezistenţă la insulină, persoanele afectate necesită cantităţi foarte mari de insulină pentru menţinerea volorilor normale ale glicemiei.

Recomandări

Diabet zaharat de tip I: simptome, complicaţii, tratament

Colesterol mărit, diabet, boli de inimă? Toate sunt cauzate de zahăr!

Anumite boli şi medicamente pot afecta modul în care organismul foloseşte insulina şi pot conduce la apariţia diabetului de tip 2. Nivelul crescut de corticosteroizi (prezent în caz de boală Cushing sau în caz de tratament cu corticosteroizi de sinteză) şi sarcina (diabet gestaţional) sunt cele mai frecvente cauze de modificare a modului în care organismul răspunde la insulină.
De asemenea, diabetul poate apărea la persoanele care produc cantităţi excesive de hormon de creştere (acromegalie) şi la cele cu tumori care secretă anumiţi hormoni. Pancreatita severă sau recurentă, precum şi alte boli care lezează direct pancreasul, pot conduce la instalarea diabetului.

Diabet zaharat tip 2 – Simptome

Persoanele cu diabet zaharat de tip 2 pot fi asimptomatice timp de mulţi ani sau chiar decade înainte de a fi diagnosticate. Simptomele pot fi subtile. Creşterea volumului urinar şi senzaţia de sete sunt uşoare la început, agravându-se progresiv pe parcursul săptămânilor sau lunilor. În final, indivizii prezintă oboseală extremă, vedere neclară şi deshidratare. Uneori, în stadiile precoce ale diabetului, glicemia scade anormal de mult, o manifestare denumită hipoglicemie.

Deoarece persoanele cu diabet tip 2 produc o cantitate redusă de insulină, cetoacidoza în mod normal nu apare. Însă glicemia poate deveni extrem de ridicată (adeseori peste 1.000 mg/dL). Valori atât de mari se înregistrează în situaţiile stresante, cum ar fi infecţiile sau anumite tratamente medicamentoase. Când glicemia creşte foarte mult, pacienţii pot prezenta deshidratare severă, care poate conduce la confuzie mentală, somnolenţă şi crize convulsive, o afecţiune denumită comă hiperosmolară hiperglicemică non-cetozică.

Diabet zaharat tip 2 – Diagnostic

Diagnosticul de diabet se stabileşte prin depistarea unor concentraţii crescute ale glucozei sanguine. Glicemia este frecvent verificată în timpul evaluărilor medicale de rutină. Verificarea anuală a glicemiei este deosebit de importantă la persoanele în vârstă, deoarece diabetul este mult mai frecvent la aceşti indivizi. Este posibil ca un anumit individ să aibă diabet, în special diabet de tip 2, şi să nu ştie acest lucru. Medicul trebuie să verifice glicemia şi la persoanele care prezintă sete intensă, urinare crescută, senzaţie intensă de foame, infecţii frecvente, sau oricare alte complicaţii asociate cu diabetul.

Pentru a măsura glicemia, se prelevă o mostră sanguină după ce persoana a întrerupt alimentaţia timp de 12 ore. Însă este posibilă şi recoltarea de sânge după ce individul a mâncat. După masă, creşterea glicemiei este normală, însă valoarea acesteia nu trebuie să fie prea mare. În caz de repaus alimentar glicemia nu trebuie niciodată să fie mai mare de 126 mg/dL. Chiar şi după masă, glicemia nu trebuie să depăşească 200 mg/dL. De asemenea, medicii măsoară nivelul unei proteine sanguine, denumită hemoglobină ArC (denumită şi hemoglobină glicozilată). Această analiză este utilă pentru confirmarea diagnosticului la adulţii la care concentraţia sanguină a glucozei este numai uşor crecută.

Uneori poate fi efectuat un alt test, denumit testul de toleranţă la glucoză; de exemplu, acesta poate fi utilizat la femeile însărcinate care prezintă manifestări de diabet gestaţional, sau la persoanele vârstnice care au simptome de diabet, însă la care glicemia este normală după repaus alimentar. Acest test nu se foloseşte însă de rutină pentru identificarea diabetului. Procedura constă în repaus alimentar, urmat de recoltarea unei mostre sanguine pentru a se determina glicemia; după aceea, individul evaluat consumă o soluţie specială care conţine o cantitate standard de glucoză. Ulterioar se recoltează din nou sânge de mai multe ori în următoarele 2-3 ore, determinându-se de fiecare dată glicemia pentru a vedea dacă aceasta creşte anormal de mult.

Diabet zaharat tip 2 – Medicamente hipoglicemiante orale

Medicamentele hipoglicemiante orale reduc adeseori în mod adecvat glicemia la persoanele cu diabet zaharat de tip 2. Însă acestea nu sunt eficace la pacienţii cu diabet tip 1. Există mai multe clase. Sulfonilureele (de exemplu, gliburid) şi meglitinidele (de exemplu, rapaglinid) stimulează pancreasul pentru a produce mai multă insulină (acţiune secretagogă). Biguanidele (de exemplu, metformin) şi tiazolidindionele (de exemplu, rosiglitazonă) nu influenţează eliberarea de insulină, însă cresc răspunsul organismului la acţiunea acestui hormon (sensibilizante la insulină). Medicul poate prescrie unul din aceste medicamente singur sau în asociere cu o sulfoniluree.

O altă clasă de medicamente este reprezentată de inhibitorii de glucozidază, cum ar fi acarboza, care acţionează prin întârzierea absorbţiei intestinale a glucozei. Hipoglicemiantele orale sunt prescrise de obicei la persoanele cu diabet de tip 2, dacă dieta şi activitatea fizică nu conduc la reducerea adecvată a glicemiei. Uneori se administrează o dată pe zi, dimineaţa, cu toate că unele persoane necesită 2 sau 3 doze. Dacă tratamentul cu un singur medicament nu este suficient, se pot folosi mai multe tipuri de hipoglicemiante orale. Când glicemia nu poate fi controlată suficient de bine, trebuie începută administrarea de insulină, ca monoterapie sau în asociere cu tratament oral.