Dializa: tot ce trebuie să ştii despre acest tip de tratament!

Boala cronică de rinichi este un concept epidemiologic care include bolile cronice ale rinichiului cu potenţial progresiv către decompensarea acestuia (cum ar fi glomerulobefrite, pielonefrite, nefropatii vasculare, nefropatie diabetică, nefropatii ereditare etc), indiferent dacă există sau nu deficit funcţional renal.

Sunt, de asemenea, afecţiuni prin care este posibil (dar nu obligatoriu) ca o persoană să îşi piardă până la 90% din funcţie renală, chiar înainte ca primele simptome ale bolii să apară. Este o afecţiune care nu ţine cont de vârstă sau sex şi este de cele mai multe ori asimptomatică, fiind diagnosticată abia în stadiile avansate.

Dializa este una dintre metodele de tratament utilizate în stadiile finale ale bolilor cronice de rinichi, şi are rolul de a ajuta la eliminarea reziduurilor şi fluidelor pe care rinichii nu sunt capabili să le elimine singuri, având totodată rolul de a menţine un echilibru în organism.

Recomandări

Ace uitate pe canal – Tu ştii ce-ţi face dentistul?

Dieta, hidratarea, somnul – 3 aliați pentru întărirea sistemului imunitar la ȋnceput de toamnă

Dr. Cristina Căpuşă, medic primar nefrologie şi medicină internă la Spitalul Clinic de Nefrologie „Dr. Carol Davila” Bucureşti, ne-a răspuns la câteva întrebări esenţiale despre ce este dializa, cum funcţionează şi cum poate ajuta în tratarea acestor afecţiuni.

CSÎD: Ce este dializa? În ce constă, de fapt, această procedură?

Dr. Cristina Căpuşă: Dializa este o metodă de tratament prin care sunt înlocuite unele dintre funcţiile rinichilor. Cu toate că implică modificarea modului de viaţă al pacientului, dializa nu trebuie privită drept o sperietoare, aşa cum deseori se întâmplă. Nu este o dramă, după cum nu este nici o soluţie de vindecare, ci este doar o altă modalitate de tratament necesară în anumite etape ale Bolii cronice de rinichi, atunci când funcţiile rinichilor scad sub 10%.

CSÎD: Câte tipuri de dializă există?

Dr. Cristina Căpuşă: Două tipuri principale de dializă sunt disponibile – hemodializa şi dializa peritoneală. Desigur că există unele variante tehnice pentru fiecare, dar acestea sunt detalii care depăşesc cadrul unei discuţii de informare generală.

CSÎD: La ce ajută şi cum funcţionează fiecare?

Dr. Cristina Căpuşă: Scopul ambelor modalităţi de dializă este acelaşi: înlocuirea funcţiei de eliminare a toxinelor (ştiut fiind că rinichii sunt principalul organ excretor al organismului) şi a celei de menţinere a echilibrelor apei şi electroliţilor, pe care rinichii bolnavi cu incapacitate avansată de funcţionare nu mai pot să le exercite suficient pentru a nu pune în pericol viaţa pacientului. Ambele metode de tratament utilizează un substitut al membranei de filtrare a rinichilor.

În cazul hemodializei, acesta este un „rinichi artificial” denumit dializor, alcătuit dintr-o membrană sintetică semipermeabilă (permite trecerea apei şi a unor substanţe cu greutate moleculară mică sau medie, dar împiedică filtrarea proteinelor şi altor principii indispensabile organismului, similar modului de funcţionare a rinichiului normal) care separă sângele de un lichid de dializă.

Practic, cu ajutorul unui aparat sângele pacientului este treptat scos din organism şi adus în contact cu membrana dializorului, iar după „curăţarea” sa (adică după intervalul în care au fost realizate eliminarea apei în exces şi a toxinelor prin membrana semipermeabilă pe baza proceselor fizice de difuziune conform diferenţelor de concentraţie şi de ultrafiltrare conform diferenţelor de presiune dintre sânge şi lichidul de dializă) este reintrodus în pacient.

În fiecare minut aproximativ 250-350mL de sânge suferă acest proces, iar întreaga cantitate de 5L de sânge este dializat într-un interval de 4-5 ore (pentru eficienţă este necesară trecerea repetată prin aparat). Aceasta este o şedinţă de hemodializă, care trebuie repetată de trei ori pe săptămână, toată viaţa sau până la efectuarea unui transplant renal. În principiu, necesită prezenţa pacientului la centrul de dializă pe perioada şedinţelor de hemodializă. Asigură o înlocuire eficientă a funcţiei de excreţie a rinichiului însă într-un mod intermitent – câte 4-5 ore la fiecare 48 sau 72 de ore.

Dializa peritoneală, cea de a doua modalitate, utilizează drept înlocuitor al membranei de filtrare a rinichiului peritoneul, adică foiţa subţire care în mod natural acoperă organele intra-abdominale. Pentru realizarea proceselor de extragere a toxinelor, este introdusă în abdomen o cantitate de lichid de dializă, prin intermediul unui tub (cateter) care rămâne permanent în ţesutul subcutanat al pacientului.

După un interval de timp în care schimburile de substanţe s-au realizat prin peritoneu (care funcţionează ca membrană semipermeabilă permiţând trecerea toxinelor şi lichidului în exces din capilare de sânge care îl irigă în lichidul de dializă care a fost artificial introdus în abdomen), lichidul de dializă este eliminat şi înlocuit cu unul nou.

Procesul se repetă de 3-4 ori pe zi, zilnic şi este efectuat de către pacient la domiciliu. Practic, procesele de excreţie şi echilibrare a echilibrelor au loc continuu, 24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână, ceea ce este mai aproape de funcţionarea normală a rinichilor, dar eficienţa de eliminare a toxinelor este ceva mai redusă decât în cazl hemodializei.

CSÎD: Când este necesară dializa?

Dr. Cristina Căpuşă: Aşa cum spuneam, dializa este necesară atunci când rinichii sunt incapabili de a-şi asigura funcţiile, adică atunci când diferite boli cronice de rinichi au ajuns în stadiul de insuficienţă renală avansată.

Există diferenţe individuale, de la pacient la pacient privind toleranţa faţă de boală, dar în general trebuie apelat la dializă dacă funcţiile rinichilor au scăzut sub 10%.

Funcţiile rinichilor sunt apreciate cel mai uşor prin estimarea filtratului glomerular folosind ecuaţii matematice bazate pe nivelul măsurat al creatininei din sânge, o analiză de rutină care poate fi efectuată la orice laborator.

CSÎD: Care sunt bolile de rinichi care pot fi tratate prin dializă?

Dr. Cristina Căpuşă: Bolile rinichilor care pot evolua către insuficienţa renală sunt numeroase şi au cauze extrem de diverse, unele cunoscute, iar altele mai puţin clare.

Cele mai frecvente sunt: complicaţiile renale ale diabetului zaharat, hipertensiunii arteriale, bolilor vasculare aterosclerotice, ale unor boli imunologice precum lupusul eritematos sistemic sau vasculitele, precum şi boli primitive ale rinichilor (glomerulonefrite, boli de rinichi toxice sau metabolice, pielonefrite cronice, boli ereditare precum polichistoza renală).

CSÎD: Aproximativ, câţi români suferă de astfel de boli şi beneficiază de acest tratament?

Dr. Cristina Căpuşă: Bolile de rinichi secundare şi primitive enumerate mai sus, care au potenţial de a evolua către pierderea funcţiilor rinichilor, sunt înglobate sub termenul generic de Boală cronică de rinichi. Studii epidemiologice în diverse tări au estimat că între 9 şi 14% din populaţie suferă de Boală cronică de rinichi.

Situaţia este similară şi în România, unde prevalenţa acesteia a fost raportată la 10-11%, adică în jur de 2 milioane de oameni.

Trebuie subliniat însă că nu toţi aceştia ajung în stadiul în care au nevoie de dializă. Dimpotrivă, procentul celor care evoluează către acest stadiu este mic, sub 0,1%. În restul cazurilor fie evoluţia bolii este stopată prin metode medicamentoase de tratament, fie survine decesul din cauza altor boli asociate, mai ales cardio-vasculare. Ca urmare, în tratament prin dializă se află în jur de 10000 de persoane în România.

CSÎD: Există un anumit regim alimentar sau de sport care trebuie respectat de către pacienţii care fac dializă?

Dr. Cristina Căpuşă: Pacienţii cu Boală cronică de rinichi dializaţi trebuie să respecte restricţiile de dietă pe care le urmau şi înaintea iniţierii dializei, cu unele particularităţi.

Majoritatea trebuie să nu consume sare, să îşi reducă aportul de proteine de origine animală, să excludă din dietă alimentele conservate şi cele de tip fast-food sau “aperitive” (covrigei, sticks-uri, maxi-mix etc) care sunt o importantă sursă de fosfaţi, să-şi adapteze consumul de lichide la volumul urinii din 24 de ore astfel încât să nu acumuleze un surplus ponderal mai mare de 2 kilograme între două şedinţe de hemodializă. În unele situaţii se adaugă limitarea aportului de potasiu, care provine mai ales din fructe şi legume crude.

Această din urmă restricţie variază de la pacient la pacient precum şi la aceeaşi persoană de la un moment la altul, în funcţie de parametrii de laborator, dar în orice caz, bolnavii dializaţi nu trebuie să folosească sarea fără sodiu (disponibilă în farmacii şi recomandată unor bolnavi de iinimă) deoarece aceasta este clorură de potasiu.

Activitatea fizică depinde predominant de toleranţa individuală.

CSÎD: Există efecte adverse ale dializei? Dacă da, cum se manifestă?

Dr. Cristina Căpuşă: Nici un tratament cunoscut până în prezent nu este lipsit de posibile efecte adverse, nici măcar cele naturiste. Astfel că, dializa poate fi la originea unor reacţii nedorite.

Pe de o parte pot apare complicaţii ale căii de abord (fie cateterul pentru dializă peritoneală, fie conexiunea dintre o arteră şi o venă de la nivelul membrului superior, denumită fistulă arterio-venoasă, care este calea de acces vascular pentru hemodializă) manifestate prin sângerări sau infecţii locale. Pe de altă parte, tehnica însăşi poate determina complicaţii, deşi acestea sunt mult mai rare cu noile aparate moderne de dializă.

Nu în ultimul rând, deoarece dializa permite prelungirea duratei de viaţă a pacientului cu rinichi nefuncţional, toate complicaţiile asociate pierderii capacităţilor rinichiului şi acumulării de toxine uremice au timp mai mult să se manifeste: anemia, anomaliile osoase şi articulare, calcificările vasculare, anomaliile metabolismelor glucidic, lipidic şi proteic (inclusiv malnutriţia proteică) etc. Pentru toate aceste sunt, însă, disponibile mijloace terapeutice de ameliorare.

CSÎD: Unde se poate face acest tratament?

Dr. Cristina Căpuşă: Pacienţii dializaţi sunt trataţi prin centrele de dializă teritoriale, în prezent peste 130 în toată ţara. Pentru hemodializă pacienţii vin la centru de trei ori pe săptămână şi rămân acolo pe durata şedinţei de hemodializă, iar pentru dializa peritoneală – tratamentul îl efectuează pacientul la domiciliu zilnic şi se prezintă o dată pe lună la centru pentru evaluare clinică şi de laborator, precum şi pentru ridicarea materialelor de care are nevoie pentru desfăşurarea procedeului.

CSÎD: Care sunt costurile dializei?

Dr. Cristina Căpuşă: Costurile tratamentului prin dializă sunt foarte mari şi cu toate că nu sunt resimţite direct de bolnav deoarece sunt integral acoperite prin programul naţional de supleere a funcţiilor rinichiului, ele sunt un factor de suprasolicitare a sistemului de asigurări de sănătate. Situaţie care este oriunde în lume, nu doar la noi.

Cu aproximaţie, costul tratamentului prin hemodializă pentru un singur bolnav timp de un an este în jur de 20000 EUR, iar costul pentru aceeaşi perioadă de tratament prin dializă peritoneală este cu doar 25-30% mai mică.

Dacă ne amintim că sunt în jur de 10000 de români în dializă (circa 9 din 10 în hemodializă) imaginea asupra impactului economic pe care îl are dializa devine mai clar. Tocmai de aceea, depistarea cât mai precoce a Bolii cronice de rinichi pentru a putea aplica devreme măsuri de prevenire sau încetinire a progresiei bolii către stadiul când dializa devine necesară este un obiectiv al comunităţii medicilor nefrologi.

Pe de altă parte, coroborarea tratamentului prin dializă cu un program viabil de transplant renal poate contribui la alocarea cât mai judicioasă a resurselor.

CSÎD: Care este perioada de spitalizare (dacă este necesară)?

Dr. Cristina Căpuşă: Spitalizarea nu este, de regulă, necesară în cursul tratamentului prin dializă. Doar iniţierea dializei este efectuată obligatoriu în spital, pacientul fiind internat pentru una – două săptămâni.

Spitalizarea mai poate fi necesară atunci când apar compicaţii ale bolii cronice de rinichi, acutizări ale bolilor asociate sau complicaţii legate de metoda de dializă, situaţii în care durata spitalizării depinde de motivul internării.